Din Republica Populară, devenită apoi Republica Socialistă România, au plecat sute de mii de români, mulṭi dintre ei intelectuali, oameni cu o excelentă educaṭie. Câţiva şi-au povestit aventura plecării în înregistrări aflate în Arhiva de istorie orală. Din acestea se poate afla că niciunul nu s-a dus în lumea liberă doar pentru a căuta prosperitatea. Mai toṭi au plecat pentru că erau serios ameninṭaṭi – ei şi familiile lor – de regimul politic.
Maria şi Ioana Brătianu coborau din faimoasa „dinastie” a Brătienilor, mari oameni politici liberali care au contribuit la zidirea României moderne. Tatăl lor, istoricul Gheorghe Brătianu, era fiul lui Ionel Brătianu – considerat „cel mai mare liberal al tuturor timpurilor” -, cel care avusese un rol de seamă în Marea Unire şi în realizarea reformelor care i-au urmat. Fiul, Gheorghe Brătianu, era cunoscut ca om politic, profesor universitar şi istoric, preocupat fiind de a demonstra ştiinṭific teza continuităṭii românilor în spaṭiul danubiano-pontic. În Partidul Naṭional Liberal Gheorghe Brătianu se înscrisese în 1926, dar, nemulṭumit, patru ani mai târziu s-a rupt de acesta, formând o grupare disidentă: PNL Georgist. Politica sa a fost de susṭinere a regelui Carol al II-lea şi de încurajare a alianṭei cu Germania. A fost total împotriva oricărei apropieri de Uniunea Sovietică. Acest lucru avea să-i aducă un sfârşit tragic după instalarea comuniştilor la putere. În 1947 a fost înlăturat de la catedra universitară, de la conducerea Institutului de Istorie şi din rândurile Academiei; un an mai târziu a primit domiciliu obligatoriu. Iar în noaptea de 7/8 mai 1950 a fost arestat şi ṭinut trei ani în teribila închisoare de la Sighet, fără să fi fost judecat şi condamnat. A murit în celulă, în condiṭii neelucidate. Abuzurile autorităṭilor comuniste asupra sa şi secretomania pe care acestea au întreṭinut-o au produs mari suferinṭe familiei lui Gheorghe Brătianu, mai ales fiicelor sale. Ele fuseseră salvate de tatăl lor care, cu viziunea sa limpede privind evoluṭia lucrurilor în România, le trimisese în 1944 afară din ṭară. Erau pe atunci adolescente.
Maria Brătianu, cea mai mare dintre fiicele istoricului, a fost un membru activ al exilului românesc. Ea s-a îngrijit de apariţia operei tatălui său, a volumului La Mer Noire, apărut la Editura Societăţii Academice Române, la München, în 1969. A avut grijă de fraṭii ei mai mici, gemenii Ioana Ileana şi Ion Brătianu, cu care plecase în martie 1944 în Elveṭia, ṭara de origine a guvernantei lor. Ioana avea 15 ani când a plecat. Ca şi sora ei, a făcut studii în Elveṭia şi apoi la Paris. Şi tot ca şi sora ei, a ajutat mulṭi români refugiaṭi în lumea liberă, prin intermediul organizaṭiilor exilului românesc din Franṭa. După 1990 rădăcinile lor le-au adus adesea în ṭară, dar amândouă s-au stins din viaṭă la Paris – Ioana în 2009, iar Maria în 2017. Povestea dramatică a plecării lor intempestive din ṭară în 1944 şi a ultimei clipe petrecute cu tatăl lor se păstrează în Arhiva de istorie orală. A fost înregistrată cu 20 de ani în urmă de redactorul Virginia Călin. V-o oferim:
Maria Brătianu
„Prin 1943 [părinṭii mei] deciseseră deja să-şi trimită copiii în străinătate, dat fiind că nu prea ştiau cum o să se [termine războiul]… Adică, aveau impresia că lucrurile nu se vor aranja spre bine. Au aşteptat însă începutul lui ’44, când am putut pleca numai [noi] copiii şi guvernanta care avea toată încrederea familiei nostre – şi a noastră, de altfel, a copiilor – şi ei au decis să ramână în ṭară. Deci, au avut foarte mult de suferit!
Pentru noi viaṭa n-a fost foarte uşoară, fiindcă nimeni nu prevăzuse această plecare înainte. Totuşi nu a fost nimic în comparaṭie cu ceea ce s-ar fi întâmplat dacă am fi rămas! Îmi amintesc totuşi că în ’49 am telefonat tatălui meu la Bucureşti…
Momentul despărṭirii de părinṭi vi-l amintiṭi?
Da. Era multă lume la gară şi noi eram puṭin incoştiente, dar totuşi ne dădeam seama că ceva grav se întâmplă. Ni s-a spus: <Plecaṭi pe trei luni>, deci asta nu era mare dramă, însă nu a plecat niciodată cu atâta alai la gară! Mama alerga după tren plângând, tatăl meu era încremenit pe trotuarul gării şi după aceea nu ne-am mai revăzut deloc cu tata… Pe mama am revăzut-o 14 ani după aceea, după multe-multe intervenṭii ca să o scoatem [din ṭară]. De moartea tatălui meu am aflat doar în anul ’58 când a venit ea. Sigur, erau foarte multe zvonuri… […] Am făcut tot felul de presiuni, dar nu se prea ştia… Adică oamenii care au fost închişi la Sighet.. a fost un fel de zid al tăcerii, nu s-a prea aflat. De altfel, am consultat şi acum, recent, ziarele franṭuzeşti din acea epocă şi [am citit că] numai ani după aceea au anunṭat moartea lui Maniu, de exemplu şi a lui Dinu Brătianu [în închisori]. Deci, nu s-a ştiut decât foarte-foarte târziu. Mama mea a primit obiectele care [îi aparṭinuseră lui tata şi] erau in inchisoare doar prin ‘56-57, împreuna cu certificatul de moarte.
Şi mama a fost arestata trei ani, bineînṭeles, dată afară ca aproape toată lumea pe acea vreme, din casă. Şi pare-se că spăla tramvaiele la un moment dat, la Bucureşti, ceea ce nu mi-a spus, am aflat aicea, că ea spunea că a condus tramvaiele, că era mai <glorios>!
Ioana Brătianu
„Când am plecat, n-am realizat deloc ce mi se întâmplă! […] Tata şi mama ne-au dus la gară şi colegele şi era plină gara când am plecat. Şi tata ne-a spus.. noi am întrebat de ce ne trimite şi atunci ne-a spus că pentru el este capabil să îndure orice, dar n-ar fi capabil dacă s-ar face un şantaj cu copiii! Şi deci ca să evite astfel de lucruri ne-a trimis pe noi în străinătate… Şi pe urmă, când am plecat, ştiu că a fugit după tren şi ne-a spus: <Sper că o revedeṭi pe mama, pe mine nu mă mai vedeṭi!>… Nu ştiu dacă a crezut că n-a să auzim, dar am auzit foarte bine! […]
Aṭi plecat în Elveṭia şi desigur aṭi continuat să corespondaṭi cu cei din ṭară. Când aṭi aflat despre arestare şi cum aṭi aflat despre arestarea tatălui dumneavoastră?
Mama scria… Întâi, a fost cu domiciliu forṭat şi într-o noapte au venit… atunci a fost un moment în care aproape un an n-am avut nicio ştire din ṭară! Noi eram cu guvernanta noastră austriacă, care pentru noi era Sfânta Treime: adică tata, mama şi cu dânsa. Şi atunci ea era mai la curent şi ne-a spus că tata a fost arestat, dar ştiṭi, un copil nu ştie ce înseamnă, noi nu ştiam ce e închisoarea, noi nu ştiam cum erau închisorile în Româia, cât de groaznice au fost. Când am aflat asta, trebuie să spun că a fost ceva îngrozitor! Am avut nefericiri foarte-foarte târziu!
Şi pe urmă, după moartea tatei, timp de şase ani aproape – sau cinci ani în orice caz – ni s-a spus aproape la fiecare şase luni o dată că a murit, o dată că trăieşte, o dată că a murit, o dată că trăieşte… Şi când a venit mama în ’58 în Franṭa şi a venit confirmarea că tata e mort, pot să spun… nu ştiu, am avut aproape o uşurare, fiindcă era într-adevăr un fel de tortură să trăieşti cu speranṭa, să crezi că o să fie şi pe urmă iar să ṭi-o ia!”
