Cu exact patru ani în urmă s-a stins din viaṭă, la Paris, scriitorul Cicerone Ioniṭoiu, fost deṭinut politic în închisorile din România stalinistă şi post-stalinistă. Fusese condamnat în 1950 şi în 1962 pentru că era un cunoscut şi îndârjit anticomunist. Ca student, fusese în 1946 – anul alegerilor trucate de comunişti – şeful tineretului naţional-ţărănesc de la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. După ieşirea din închisori şi lagăre de muncă forṭată nu s-a lăsat învins, astfel încât ajunsese în pericolul de a fi fost lichidat. A cerut insistent să fie lăsat să plece din ṭara care intrase între timp sub dicatura lui Nicolae Ceauşescu. A reuşit abia în 1979, la intervenṭia preşedintelui Franṭei, Valéry Giscard d’Estaing. După 1990 avea să fie unul dintre cei mai cunoscuṭi martori ai gulagului românesc. Cicerone Ioniṭoiu este autorul unei enciclopedii în 11 volume despre victimele terorii comuniste, precum şi al altor volume intitulate Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, închişi şi Morminte fără cruce. Epopeea plecării sale din ṭară se păstrează în Arhiva de istorie orală, într-un interviu înregistrat în 2011.
„Momentul 1977. Aţi fost invitat la un spital de psihiatrie şi dumneavoastră aţi retrimis invitaţia lui Ceauşescu, spunând: <E pentru dumneavoastră, domnule preşedinte>. E adevărat? Chiar aţi făcut lucrul ăsta sau e o legendă, o poveste?
Nu, este purul adevăr! Se întâmpla în luna martie, în [perioada] acelui cutremur, când am primit invitaţia să mă prezint deoarece sunt [încă] tânăr şi pot fi folositor ţării, să mi se facă un control. Invitaţia era de la Spitalul Brâncovenesc, purta numărul 1039 şi era iscălită de doctor Bruckner – dar iscălitură cu ştampilă, nu iscălitură de mână! Am întrebat, când am văzut că venea de la dispensarul care era în Drumul Taberei, pe câţiva din bloc. [Toṭi răspundeau:] <Nu ştiu nimic>. Am întrebat alţi prieteni, n-au primit nimic. Şi atunci, m-am gândit… am întrebat pe un prieten doctor care putea să se intereseze şi pe o doamnă Gabriela Ionescu care avea o colegă, doctor la spital. Şi s-au dus, s-au interesat şi zic: <Nu eşti chemat de ei, dar mi s-a spus că la poartă poţi să fii dirijat în spate, unde este un cabinet al MAI-ului şi prezinţi [invitaṭia] asta şi te trimite acolo>. Şi s-au interesat, mi-au spus că trebuie să merg în spate acolo să mă dirijeze […]. Şi atunci am luat invitaţia, i-am scris chiar pe invitaţia asta care era cu numărul 1039, domnului Ceauşescu: <Invitaţia e pentru dumneata> şi, cu martori, am pus-o la poştă. Au trecut şase luni de zile, linişte, nimic nu s-a întâmplat şi după aceea, când vin acasă, găsesc soţia acasă plângând, zice: <Ce ai făcut? Uite, m-ai făcut de râs! Au dat telefon de la Ministerul de Interne să se intereseze de tine că i-ai scris ceva lui Ceauşescu şi toată lumea se uita [urât] în birou, la mine […]. Ce se întâmplă?> <Păi, nimica. Nu-ţi aduci aminte că am primit o invitaţie să mă duc la spital şi i-am trimis-o lui Ceauşescu?> <Aoleu, ai nenorocit şi fata!> – fata era în clasa a douăsprezecea, ultima clasă – <nu te-ai gândit ce-o să fie?> […] Şi zice: <Uite, să te duci mâine dimineaţă…> <Unde?> <Pe [strada] Nicolae Iorga>, la paşapoarte.
Şi m-am dus a doua zi acolo, am spus: <Dom’le, sunt invitat să vin aicea>. […] Şi când intru, mă uitam să stau jos, vine cineva, mă bate pe umăr, un civil, unul înalt. […] Se duce şi găseşte o cameră goală acolo şi zice: <Poftiţi!> Când intru în cameră la el acolo, închid uşa şi credeam că [doar] stăm de vorbă. Şi zice: <Cum vrei să pleci?> Şi eu zic: <De aicea la aeroport sau în beci la Ministerul de Interne?> <Cum aşa?> <Păi, sunt pregătit, am şi lucrurile la mine> şi desfac servieta şi aveam două rânduri de lenjerie, cât aveai voie la puşcărie. <Dar nu te gândeşti ce faci cu familia?> <Familia? Trimiteţi maşina să vină încoace, să spună dacă vrea să meargă sau nu>. <Nu, dumneata trebuie să aduci hârtie că e de acord să meargă sau să rămână să întreţină copilul>. <Şi când?> <Când aduci hârtia, atunci pleci>. <Bine>. Deci asta a fost discuţia cu el.
Am plecat, mi-a dat nişte formulare de la ghişeu acolo, le-am completat, am luat de la soţie o hârtie că e de acord ca să plec, să îngrijească de fată şi le-am depus. A doua zi – nu ne venea să credem că aşa repede! – când probabil pregătiseră terenul şi cu soţia, ca să o facă să fie împotriva mea. Şi atunci le-am depus şi zice: <Aşteptaţi>. După trei luni de zile m-au chemat la Sfatul Popular, la o cameră. Mă duc acolo la cameră, era lume la rând, întreb: <Ce este aici?> <[Biroul] pentru plecări în străinătate>. Am stat şi eu. Când mi-a venit rândul, intru înăuntru, erau vreo şapte inşi la masă şi o doamnă alături care era un fel de secretară, zice: <Dumneata ai cerut să pleci în străinătate?> <Da.> M-a chemat şi mi-a cerut ca să fac formele să plec în străinătate… <Şi de ce vrei să pleci?> <Păi, puteţi să ascultaţi?> <Da>. Şi am început să vorbesc, toată povestea, cu tot ce s-a întâmplat. Nu auzeam nici o muscă. Cred că am vorbit vreo oră şi după aceea: <Bine, plecaţi şi aşteptaţi răspunsul>. Plec eu, aştept răspunsul. Ce răspuns să aştepţi, că răspunsul a fost negativ. […]
Şi după aceea, când am primit şi a doua negaţie am făcut un memoriu tare lui Ceauşescu, în care-i spuneam ce s-a petrecut prin închisori, crimele făcute, cum au schingiuit, cine-a schingiuit, tot, şi l-am trimis… Nimic! Când vin seara, pe 28 februarie, acasă, administratorul îmi zice: <Dom’le, cum te simţi?> <Bine>. <Lasă că o să fie şi mai bine>. Mă duc sus în cameră şi dau drumul la [postul de radio] Europa Liberă şi la Europa Liberă se anunţă: <Mâine, pe 1 martie, începe o manifestaţie pe Trocadéro pentru întregiri de familie şi eliberări [de persoane] în ţara românească şi se manifestează pentru venirea în Franţa a cutare, cutare…> şi la urmă <Cristian Atanasiu şi Coralia Atanasiu manifestează pentru Cicerone Ioniţoiu>. Am rămas tablou! Îi spun nevesti-mii: <Auzi, mă cheamă ăia în Franţa!> <Tu eşti nebun?> <Mă cheamă!> <Când?> <Vineri> – că au transmis în seara respectivă de patru-cinci ori. […]
A doua zi la birou m-a căutat cineva de la Ministerul de Interne. A venit să stea de vorbă cu mine, să mă convingă dacă vreau un serviciu mai bun, eu sau soţia. Zic: <Nu-mi trebuie nimic, mă simt foarte bine, vreau să plec>. <De ce?> <Pentru că nu vreau să mai rămân aicea, aicea nu se mai poate, n-am nici un viitor asigurat, n-am pâinea de mâine. Eu pot să fiu aruncat, pot să fiu arestat>. […] După aceea m-au luat, m-au judecat oamenii muncii [de la serviciu]. Când m-au judecat oamenii muncii, la fel. Ăia nu ştiau, bănuiau câte ceva, dar mulţi habar n-aveau cine sunt şi mă întreabă: <De ce vrei să pleci?> <Dom’le, aveţi timp să ascultaţi?> <Da, cum să nu> – şi am început, ca la Sfatul Popular, să le spun. Musca nu se auzea, nimic! Şi la urmă, [cineva] zice: <Cine are de spus cineva împotrivă?> Nimeni! Până la urmă, se ridică unul – că ei fuseseră prelucraţi înainte – unul, Florea, ridică mâna. <Da, tovarăşul Florea, ai cuvântul!> Zice: <Tovarăşi, eu vreau să plec cu tovarăşul Ioniţoiu!> Dom’le, să se prăpădească lumea de râs!… Pentru că spusesem înainte: <Toată lumea are dreptul să plece, [aşa] cum pleacă domnul Ceauşescu şi doamna Ceauşescu, şi eu şi dumneata, şi dumneata, putem toţi să plecăm>. Au râs. S-a terminat şi cu judecarea, n-au putut să ia nici o hotărâre.
Şi apoi vedeam că întârzie [aprobarea de plecare]. Când am văzut că întârzie, atunci am trimis patru cereri [ameninṭări] de greva foamei: una adresată lui Ceauşescu, una ministrului de Interne, una la Direcţia paşapoartelor şi una la Ambasada Franţei, spunând că pe ziua de 14 iulie, ziua Franţei, eu, socotindu-mă francez, voi face grevă în curtea Ambasadei Franţei. […] Asta se întâmpla pe la 1 iulie. Pe 11 iulie, seara, am primit telefon să mă prezint a doua zi cu 385 de franci, la C.E.C., pentru eliberarea paşaportului.”
[Interviu de Gabriela Nanu Niculescu, 2001]
