Să aduni poveşti de viaṭă direct de la cei care le-au trăit pare o joacă de copii. Ce poate fi mai simplu decât să o asculṭi pe bunica depănându-şi amintirile? Minimalizând, în aceasta constă înregistrarea mărturiilor de istorie orală şi pun pariu că cei mai mulṭi dintre oamenii care au luat vreodată un interviu spun că s-au ocupat cu istoria orală. În realitate, însă, lucrurile sunt mai încâlcite. Dacă nu mă credeṭi, citiṭi cărṭile americane despre tehnica interviului de istorie orală, despre teoria şi metodologia istoriei orale ca mijloc de investigaṭie în istoria recentă – ei ştiu mai bine, că doar o folosesc din anii ’20! Pe scurt, istoria orală este un pic de cercetare, un pic de jurnalism, un pic de psihologie, un pic de artă. Ca să obṭii un document valoros prin metoda istoriei orale trebuie să îṭi alegi tema cunoscând bine epoca din care face parte, să ştii lucruri din biografia intervievatului, locul lui în comunitate, rolul lui în desfăşurarea evenimentului, să ştii să îi câştigi încrederea, să poṭi avea o comunicare cu el, să obṭii un raport proporṭional între amintirile strict personale şi cele de istorie generală/comunitară, să poṭi să îi îndulceşti exagerările, să îi stârneşti amintirea detaliilor şi parfumul atmosferei…
La Radioul public istoria orală a apărut în formă instituṭionalizată la începutul lui 1993 şi a fost prima formă de acest fel din ṭară. A fost ideea jurnalistului doctor în istorie Eugen Preda, pe atunci vicepreşedinte al Radioteleviziunii Române. Participase la discuṭiile pe această temă purtate cu câteva luni înainte – în decembrie 1992 – la seminarul internaṭional de la Sinaia, Limba română, mijloc de comunicare şi informare radiofonică. Urmarea a fost că la 21 ianuarie 1993, în şedinṭa Consiliului de Administraṭie s-a hotărât înfiinṭarea Secṭiei de istorie orală care urma să funcṭioneze <de la 1 februarie>. Aşa a scris Eugen Preda, de mână, în ordinul de constituire. La 19 martie s-a aprobat Regulamentul de funcṭionare al Centrului de istorie orală din cadrul Departamentului Ştiinṭă, Învăṭământ, Educaṭie. Centrul avea un consiliu ştiinṭific care îi coordona activitatea, format din istorici de prestigiu: acad. Dinu C. Giurescu, acad. Dan Berindei, prof. univ. dr. Ioan Scurtu, prof. univ. dr. Zoe Petre, dr. Nicolae Fotino, Cristian Popişteanu – directorul revistei Magazin istoric -, prof. univ. Ion Stoica. La 10 mai, atunci când am dat eu proba de angajare, Secṭia de istorie orală avea un şef, radactorul Mariana Conovici şi alṭi doi redactori, Virginia Călin şi Octavian Silivestru. Mariana Conovici organizase, concret, formarea secṭiei şi avea să coordoneze întreaga activitate timp de 15 ani. În acest răstimp, au mai fost colegi cu noi Lavinia Ivaşcu şi Emilian Blînda. Aveam vârste diferite, dar toṭi eram absolvenṭi ai Facultăṭii de Istorie ai Universităṭii Bucureşti.
Ca la orice început, istoria orală a trebuit să dea din coate ca să-şi facă loc în mintea oamenilor. Au fost cercetători care au considerat-o un copil rătăcitor şi şturlubatic al istoriei, care te duce prin smârcuri nesigure şi pe care nu te poṭi baza. Ori au fost jurnalişti de radio care au crezut că a arhiva interviurile şi totdată a le difuza sunt activităṭi contradictorii. Dar izvoraşul timid, născut în primăvara lui 1993, a ajuns cu timpul părâu şi chiar un râu tumultuos. S-au adunat peste 3700 de înregistrări cu valoare de document sonor, despre istoria secolului XX. Multe dintre temele lor au dat naştere unor emisiuni, documentare audio, cărṭi, articole, simpozioane. Au fost recuperate şi înregistrări mai vechi aflate în instituṭii sau în arhive private, astfel încât Arhiva de istorie orală conṭine şi mărturii de acum 100 de ani – le veṭi cunoaşte la sfârşitul anului, în serialul intitulat „Cum s-a împlinit visul de unire al românilor”, de pe site-ul Rador.
Despre toate aceste lucruri pe care le-am pomenit, au vorbit istorici şi jurnalişti de prestigiu în simpozioanele organizate de Secṭia de istorie orală, de-a lungul timpului…
Dan Berindei, academician, istoric
„În 1980, la Bucureşti, istoria orală a fost pentru prima dată una dintre marile teme de metodologie la Congresul de Ştiinṭe Istorice de aici. Din ce în ce [mai mult] a prins, pe plan internaṭional, ca una dintre căile cunoaşterii. […] Istoria nu trebuie să fie o adunătură de cifre, de cronologii, de date seci, istoria trebuie să fie o operă de resurecṭie, de reînviere. Or, cum se poate face reînviere mai uşor decât cu aceste mărturii vii care îṭi vorbesc [de] dincolo de moarte?! Totdeauna m-a obsedat gândul ăsta: ce ar fi fost dacă în vremea lui Napoleon ar fi fost televiziune, radio şi chiar servicii secrete care să se introducă în biroul lui Napoleon şi [datorită cărora] am putea să îl urmărim direct, aşa cum era. […] Deci, opera asta de istorie orală este esenṭială în însuşi procesul scrierii istoriei – şi va fi. Pe această cale ne este îngăduit să reconstituim o realitate, aşa cum a fost ea, cu plusuri, cu minusuri, dar, cred eu, fără patimă. Şi chiar dacă azi mai există nişte patimi, eu sper că peste 10-15 ani acest material va putea fi tratat fără patimă şi va fi extrem de preṭios!”
[Înregistrare de la simpozionul <Cinci ani de istorie orală la Radio>, 1998]
Eugen Preda, jurnalist, director general al Societăṭii Române de Radiodifuziune
„Aş vrea să spun câteva cuvinte în legătură cu originea Secṭiei de istorie orală. Ideea aceasta – ca şi altele – mi-a venit de-a lungul timpului, mai ales că între 23 februarie 1972 şi 22 decembrie 1989 am putut să mă ocup mai mult de istorie decât de profesia mea de bază. Eu ṭin minte că am citit în perioada respectivă foarte mult despre istoria orală în Statele Unite şi ideea, de fapt, de-aicea mi-a venit. Există, de altfel, în volumul Past before us, Trecutul din faṭa noastră, volum care a fost distribuit cu prilejul Congresului Mondial de Istorie de către americani, mai multe capitole care tratează despre istoria orală şi istoricul ei. […]
E adevărat că în timpul reuniunii de la Sinaia, din decembrie 1992, s-a pus problema de către unii dintre participanṭi în legătură cu modul în care se conservă la noi şi la ei documentele referitoare la perioada decembrie 1989. Şi am spus atunci că noi ne vom crea o secṭie de istorie orală şi am făcut apel ca să ni se dea toate documentele care există în arhivele posturilor de radio străine, referitoare la România în general şi la perioada 17 decembrie-31 decembrie 1989. Şi rezultatele n-au întârziat să apară. […]
Însă, am stabilit o dată nişte reguli: că nu se poate consulta nimic [din arhivă] fără aprobarea Consiliului Ştiinṭific. În acelaşi timp, am dat garanṭii tuturor acelor cărora le-am luat interviu, că depinde de dânşii momentul în care se va da publicităṭii. Astfel încât, noi avem mai multe categorii de astfel de documente: unele care vor fi date publicităṭii şi deschise cercetării după 30 de ani; altele, după ce va înceta din viaṭă persoana respectivă; altele, nu au niciun fel de restricṭii. Cred că acesta este un factor care poate ajuta şi la sinceritatea subiectului şi la desfăşurarea interviului. […]
Aş vrea să mai spun două-trei cuvinte în legătură cu Secṭia noastră de istorie orală. Noi am gândit că ea va avea un mare viitor, de aceea eu aş vrea să risipesc vorbele care am auzit că circulă, că s-ar tinde spre o limitare a activităṭii. Din contră, aş putea spune că în noua Casă Radio este prevăzut un sector bine delimitat care va fi echipat cu cele mai moderne mijloace de înregistrare şi cu trecerea arhivei pe alte principii, mai moderne şi corespunzătoare cu acest obiect de activitate. A avut loc, de altfel, un seminar recent la Sinaia, cu participarea Uniunii Europene a Radiodifuziunii şi Televiziunii, în care s-au discutat problemele arhivelor sonore şi poate că un material de sinteză va fi distribuit membrilor Consiliului Ştiinṭific şi tuturor factorilor care sunt interesaṭi. Pentru că, într-adevăr, în ultimii ani s-a câştigat o vastă experienṭă în domeniul ăsta al istoriei orale şi există nu numai nişte criterii, dar şi surse noi pe care le-am putea folosi pentru a putea îmbogăṭi acest capitol de activitate. […]
Cred, într-adevăr, că activitatea Secṭiei istorie orală şi colectivul care s-a închegat reprezintă o garanṭie că nu se va difuza pe post nimic care să nu fie confruntat cu documente [scrise]. Colegii mei ştiu foarte bine că asta este o preocupare a noastră, de a nu difuza lucruri care nu sunt verificate şi care nu corespund cu adevărul istoric. Asta nu înseamnă să nu căutăm să obṭinem recrearea cadrului şi atmosferei. De exemplu, am citit memoriul lui Vasile Ionescu [directorul Radiodifuziunii în 1944], însă nu l-am folosit decât în măsura în care coincidea cu documentele existente în Arhiva Radioului. Şi am să vă spun şi de ce: pentru că memoriul pe care l-a scris Vasile Ionescu, l-a scris pentru a obṭine ceva şi el a făcut acolo tot felul de divagaṭii care nu au acoperire în Arhiva Radioului şi din cauza asta nu prea am folosit. […] Eu cred că va trebui să săpăm mai departe, de exemplu în legătură cu acest 23 august [1944] la Radio şi să găsim chiar şi acele elemente aparent minore, însă care pot reda mai bine ambianṭa. Aş putea spune că e importantă ideea aceasta de a reconstitui pe bază de mărturii ale martorilor oculari, chiar şi ale sergenṭilor, gardienilor care erau în faṭa [instituṭiei].”
[Înregistrare de la simpozionul <23 august 1944 la Radiodifuziune>, 1994]
Ana Maria Sireteanu, director la Canal Cultural, Radio România
„Sunt unul dintre cei care am avut privilegiul să asist la naşterea acestei Secṭii de istorie orală, eram atunci şefă de secṭie în Departamentul Ştiinṭă, Învăṭământ, Educaṭie condus de domnul Andrei Banc. Şi am intuit că această secṭie va fi, cum s-ar spune în termeni jurnalistici <o lovitură>. De ce? Fiindcă ea a fost propusă în primul rând de o persoană ca domnul Eugen Preda care este nu numai un jurnalist cunoscut în Europa, dar este şi un istoric foarte bine cunoscut pe plan european şi pentru că această secṭie a beneficiat din start de un consiliu ştiinṭific, un consiliu ştiinṭific de o asemenea anvergură, totalizând personalităṭi de primă mărime ale istoriei la nivel internaṭional, academicieni, care se implică, nu sunt numai participanṭi la consilii ocazionale, o dată pe an, ci se implică chiar în tematici, în discutarea planurilor, în realizarea emisiunilor.
De asemenea, avea toate şansele dovedite să reziste şi să fie într-adevăr un lucru de mare impact şi de personalizare a instituṭiei Radioului românesc şi datorită faptului că acest colectiv a fost compus numai din oameni de specialitate. Am asistat la concurs, am fost membru în juriu când a venit foarte plină de emoṭie Mariana Conovici la concursul de şef de secṭie şi când fiecare dintre membrii secṭiei – făcea parte pe atunci şi domnul Emilian Blînda, acum e redactor şef adjunct la CIS – şi-a predat planurile şi şi-a declinat opṭiunile în această secṭie de istorie orală.
Am avut oarecari temeri sau oarecari dubii privind statutul [înregistrărilor] ei, de arhivă, deci de depozitare în regim de arhivă a informaṭiei şi [în acelaşi timp] statutul ei de creatoare de emisiuni. Şi, în acest sens, am avut nişte discuṭii, după ce s-au înfiinṭat canalele naṭionale, după 1996, cu domnul Dragoş Şeuleanu, cu Sebastian Sârcă, cu Mariana Conovici şi vă spun sincer că nu regret că am acceptat ofensiva foarte constantă şi dirijată a dânşilor de a avea emisiune pe post, aşa cum de altfel se întâmplase şi înainte de reorganizare. De ce? Fiindcă aceste emisiuni, realizate la Mediateca de istorie orală, pot să spun că sunt unele dintre cele mai bune documentare, poate cele mai bune documentare pe care eu le-am auzit la postul de Radio naṭional! Maramureşul – istorie şi morală, i-am şi spus doamnei Conovici care este iniṭiatoarea acestui proiect, este cel mai bun documentar radio şi dacă aş avea nişte fonduri – sper să le am! – l-aş premia pentru difuzarea pe Canalul Cultural. Şi cred că această orientare către topuri de cultură, către locuri cu adânci reverberaṭii în istoria naṭională […] este foarte bine realizată. Deci, ca gen jurnalistic este foarte bine realizat. Eu le-aş mai oferi şi un spaṭiu la o emisiune de actualitate culturală – Secṭia de istorie orală avea o emisiune chiar de actualitate, Atelier Clio, la Actualităṭi… o rubrică –, dar fiindcă sunteṭi foarte prinşi cu tot felul de activităṭi, n-am reuşit să discut [despre asta] […]
Documentarea în primul rând, munca profundă de documentare în toate ramificaṭiile ei, colaborarea cu Consiliul Ştiinṭific de excepṭie […], pe urmă emisiunile, casetele, editarea de materiale publicate… Deci, este o muncă de o mare complexitate şi care configurează profilul acestei Secṭii de istorie orală ca o secṭie de deosebit viitor, a Radioului, şi vom avea, cred, relaṭii foarte bune de colaborare şi în continuare.”
[Înregistrare de la simpozionul “Cinci ani de istorie orală la Radio”, 1998]
Ioan Scurtu, profesor universitar, istoric
„Mă bucur că sunt la această întrunire festivă din două motive măcar: unul, că sunt membru în Consiliul Ştiinṭific şi am participat într-o anumită măsură la activitatea acestui compartiment; în al doilea rând, pentru că cei care lucrează sunt foştii mei studenṭi şi sunt bucuros că oamenii care au absolvit Facultatea de Istorie sunt realizatori de bună calitate la Societatea Română de Radiodifuziune.
Eu aş vrea să nu lungesc prea mult această discuṭie, să mă refer la o problemă care a fost adusă în discuṭie şi anume aceea a valorificării [înregistrărilor de istorie orală]. Sigur că o formă foarte clară şi eficientă este transmisia pe post. Dacă se va putea mai mult, cu atât mai bine. […] Eu aş mai avea încă unele sugestii, pornind de la ceea ce eu am realizat. Spre exemplu, posibilitatea publicării unor interviuri. Eu am făcut înregistrări cu Paul Niculescu Mizil, de exemplu şi sigur că au fost destul de multe ore, dar s-ar putea face o selecṭie şi dânsul şi-a dat acordul pentru asemenea selecṭie, care să ducă la publicarea unei cărṭi. Sau, poate, s-ar găsi o altă modalitate de a folosi mai multe interviuri pe o anume tematică şi această tematică poate să fie un eveniment istoric, un moment, dar poate să fie şi ceva mai mult: o problemă de mentalitate, de mod de viaṭă, de limbaj, care să se regăsească prin utilizarea mai multor interviuri din medii diferite. După cum, s-ar putea realiza lucrări mixte, le-aş zice eu, folosind Arhiva [de istorie] orală, folosind alte surse şi în felul acesta aducându-se o contribuṭie la clarificarea anumitor aspecte. Sigur că aicea chestiunea de fond este decizia instituṭiei, pentru că este deṭinătoarea, proprietara acestor fonduri. […] Este absoluta mea convingere că aici se desfăşoară o muncă foarte serioasă, foarte temeinică şi cu real folos pentru istoria şi cultura naṭională şi ar fi bine, cred eu, ca acest folos să nu fie tras [numai] peste un număr de ani, ci chiar în contemporaneitatea absolută.”
[Înregistrare de la simpozionul “Cinci ani de istorie orală la Radio”, 1998]
