Cum a fost România predată germanilor de revoluṭia rusă

Pacea de la Bucureşti, 7 mai 1918

 

de Silvia Iliescu
de Silvia Iliescu

La 7 noiembrie 1917 izbucnea la Petrograd revoluṭia socialistă. Manevraṭi de propaganda bolşevică, soldaṭii ruşi au cerut încheierea imediată a păcii şi demobilizarea, ameninṭând că altminteri vor părăsi frontul. O lună mai târziu, generalul Dmitri Şcerbacev a fost silit să-i propună duşmanului său mareşalul August von Mackensen să încheie un armistiṭiu. România a fost pusă într-o situaṭie critică: pe de o parte îşi pierdea aliatul estic, iar pe de altă parte, celălalt aliat, Franṭa, care o ajutase să îşi refacă armata, îi cerea insistent să evite o capitulare. După tratative frământate, la cererea bolşevicilor, la 9 decembrie 1917 s-a încheiat la Focşani un armistiṭiu prin care românii primeau o mare lovitură: în plină putere de a lupta, ostaşii erau obligaṭi să pună armele jos, nu pentru că erau înfrânṭi de duşman (obṭinuseră mari victorii la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz), ci pentru că erau părăsiṭi de un aliat.

 

Anul 1918 a început pentru România la fel de prost, cu presiunile Germaniei de a încheia pacea, fără a fi înfrântă şi fără a obṭine Transilvania pentru care intrase în luptă. O nouă întâlnire la Focşani a oferit ocazia Statului Major al mareşalului Mackensen să declare că de fapt starea de război este între români şi ruşi, că trupele ruse pleacă de pe front şi că cele româneşti sunt deplasate în alte locuri, toate acestea călcând prevederile armistiṭiului. Această criză a frontului a provocat şi criza guvernului Ionel Brătianu. A fost numit un nou prim-ministru, generalul Alexandru Averescu, fost comandant al Armatei a II-a, un om cu mare prestigiu. Mareşalul Mackensen a continuat presiunile pentru încheierea păcii. Marele Cartier General german şi-a arătat nerăbdarea de a scoate România din război, ca să elibereze trupele de pe această linie.

 

sursa foto: cvlpress.ro
sursa foto: cvlpress.ro

La 18 februarie 1918 a avut loc la palatul de la Buftea al familiei Ştirbei o întrevedere a şefului guvernului cu  mareşalul Mackensen, apoi, cinci zile mai târziu, cu delegaṭii Puterilor Centrale. Duşmanii cereau încheierea imediată a păcii în condiṭiile cerute de ei. Erau condiṭii grele, pe care nici regele Ferdinand şi nici generalul Averescu nu au putut să le accepte. După mai multe serii de tratative, în ziua de 5 martie 1918 s-a încheiat la Buftea tratatul preliminar de pace impus de ṭările Puterilor Centrale, semnat din partea română de o delegaṭie condusă de Constantin Argetoianu. Dezastrul României era aproape. Noi discuṭii şi pledoarii nu l-au putut înlătura, iar ṭara urma să fie sacrificată. 22 martie: o altă întâlnire a reprezentanṭilor ṭărilor beligerante s-a ṭinut la Palatul Cotroceni. Prim-ministrul României era atunci Alexandru Marghiloman. Delegaṭii germani au venit cu textele tratatului şi ale convenṭiilor adiṭionale deja redactate. Din punctul lor de vedere, totul era deja stabilit…

 

Voluminosul tratat de pace semnat la 7 mai 1918 la Bucureşti (Palatul Cotroceni) avea dispoziṭii care desfiinṭau România ca ṭară de sine stătătoare: minimalizau armata, dizolvau toate mijloacele de prosperitate, aserveau economia Puterilor Centrale. Astfel, România avea dreptul să menṭină doar opt divizii cu efective de pace (20.000 infanterişti). Austro-Ungaria anexa toată regiunea lanṭului Carpatic, din punctul ei de vedere o „condiṭie de siguranṭă naṭională”. Bulgaria şi cele patru puteri aliate obṭineau Dobrogea întreagă, până la gurile Dunării. Tuturor acestor anexări teritoriale li se adăugau condiṭiile economice formulate de Germania, care erau atât de apăsătoare încât însuşi contele Ottokar Czernin, ministrul de Externe austro-ungar, a trebuit să intervină ca să le mai tempereze. „Germanii”, comenta el, „doreau să obṭină un fel de despăgubire de război indirectă prin aceea că România trebuia să cedeze regiunile sale petrolifere, domeniile, căile ferate şi porturile sale către societăṭi germane şi să-şi supună finanṭele unui control permanent din partea Germaniei”. Tragedia pe care a trăit-o atunci România a fost descrisă emoṭionant de ziaristul francez Gustave Hervé: „Oricât ne-am fi aşteptat la această catastrofă, noutatea va fi primită azi de toṭi aliaṭii şi în special de noi, cu o vie durere. România n-a fost bătută de germani, ea le-a fost predată, cu mâinile şi picioarele legate, de revoluṭia rusă”. 

 

Despre armistiṭiul de la Focşani, despre tratatul preliminar de la Buftea şi despre pacea de la Bucureşti, Arhiva de istorie orală păstrează câteva mărturii cu o excepṭională valoare documentară. Sunt mărturii ale unor participanṭi la Marele Război, ofiṭeri sau soldaṭi care au trăit aceste frământări de la începutul lui 1918.

Gen. Berthelot şi mareşalul Averescu, 1917; Fototeca Muzeului Militar Naṭional
Gen. Berthelot şi mareşalul Averescu, 1917; Fototeca Muzeului Militar Naṭional

Colonelul Traian Borcescu, pe atunci elev la un liceu din Ploieşti, înrolat voluntar ca cercetaş

„Din cauza evenimentelor din Rusia, din cauza căderii ţarului Nicolae şi instalarea noului guvern Kerenski, apoi guvernul comunist Lenin-Troţki-Stalin, armata rusă nu mai vroia să lupte. Marile unităţi ruse care încadrau armata rusă în linia forţelor Focşani-Nămoloasa-Galaţi au început să [se] tragă înapoi spre Rusia, nemaivoind să asculte de ofiţerii lor. Fuga lor era însoţită de jafuri şi furturi. Două divizii ruseşti în drumul lor spre Rusia au ajuns în faţa oraşului Botoşani. Oraşul trebuia apărat. Comandantul, un colonel francez, ne-a organizat într-o linie de rezistenţă în faţa oraşului, în aşa fel încât cele 24 de companii formau pavăza oraşului. Compania noastră de elevi activi ne-a plasat în flancul drept, cu destinaţia de a constitui un element-surpriză de viitor. Era iarnă, zăpadă mare. De-abia ne mişcam, datorită gerului. […]

Cum în decembrie ‘917 [de fapt în 3 martie 1918] intervine pacea ruso-germană, pacea de la Brest-Litovsk, neavând siguranţa transportului prin Rusia, noi am rămas la Iaşi până în 1918. Datorită evoluţiei războiului şi ameninţărilor germane, guvernul de la Iaşi evacuează partea din arhive şi tezaur la Kursk în Ucraina şi încep tratativele cu germanii pentru încheierea armistiţiului. Se schimbă guvernul Brătianu cu guvernul Marghiloman – care era cunoscut ca germanofil şi agreat de germani – în speranţa de a obţine condiţiuni mai avantajoase. Prin tratatul de la Bucureşti din 1917 [1918], nemţii […] cer României teritorii mari în munţi, Valea Prahovei, cer demobilizarea armatei şi petrol. Se putea trece linia frontului dinspre teritoriile ocupate de nemţi, dar neînarmaţi şi cu excepţia şcolilor militare de ofiţeri activi care trebuiau să rămână pe loc. Deci noi nu am putut veni în Bucureşti decât în octombrie ‘918.”

[Interviu de Octavian Silivestru, 1996]

Generalul Edgard Rădulescu, absolvent al Şcolii militare de artilerie, geniu şi marină din Bucureşti, în 1918 căpitan

„După gloriaosele lupte de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz nori grei ne ameninṭau ṭara. Ne aşteptam la o ofensivă de mari proporṭii căreia ne temeam că nu-i vom face faṭă şi se luase hotărârea de către Înaltul Comandament a unei rezistenṭe până la sacrificiu. Această extremitate ajunsese mai ales din cauza defecṭiunii ruseşti ale cărei roade se accentuaseră până la completa dezorganizare şi dispariṭia disciplinei. […] Pacea de la Bucureşti a obligat misiunea franceză să se repatrieze. Şi [aceasta] a făcut-o, lăsând regrete unanime şi culegând expresia recunoştinṭei noastre. […] Tratative se duceau la Bucureşti pe timpul armistiṭiului încheiat în acest scop. Eu mai primisem comanda a două baterii care, împreună cu a mea, constituiau un divizion ad hoc. Mi-am organizat noul comandament situat în zona Târgu Ocna. În noaptea care constituia expirarea armistiṭiului pe front, inamicul s-a manifestat printr-o profuzie de aruncări de rachete care luminau sectorul ca ziua. Nu mai îmi amintesc cum am ajuns în posesia a două reflectoare cu dinam cu care făceam concurenṭă inamicului, putând a-l intimida. Era vădit că şi inamicul se aştepta să fie atacat, ba poate chiar se temea. Dar din nicio parte nu s-a produs vreun act ostil. Armele propriu zise erau complet tăcute.

Şi apoi, brusc, a venit vestea încheierii armistiṭiului. Această veste m-a umplut de o mare jale, cu atât mai mult cu cât în urma completării dotării noastre cu material tehnic şi a instrucṭiei, în urma succeselor obṭinute la Mărăşti, Oituz şi Mărăşeşti încrederea în puterea noastră sporise considerabil!… După armistiṭiu, am fost mutat în Ministerul de Război la Iaşi, Direcṭia materiale şi instalaṭii noi.”

[Interviu realizat în 1964 la Muzeul Militar Naṭional]

Generalul Emilian Ionescu, în 1918 elev al Şcolii militare din Bucureşti, Dealul Spirii

„Armata noastră se găseşte pe front, însă datorită unor defecţiuni cunoscute (nu este nevoie să intrăm în istorie sau să facem polemici politice), armata noastră a rămas singură şi a fost nevoită să depună armele pentru moment şi să încheie pacea din martie 1918, de la Buftea. Trupele noastre din Moldova rămân cu nişte efective reduse, iar celelalte, care făceau parte din teritoriul din Dobrogea şi Muntenia au fost nevoite să fie demobilizate şi să vină la Bucureşti. Prin prăbuşirea frontului de la Salonic din septembrie 1918 şi prăbuşirea frontului austro-ungar de pe frotul italian, tot la acea dată, vine armata austro-ungară şi armata germană de pe frontul din Salonic. Ele pornesc către Constantinopol, iar un grup de divizii de sub conducerea generalului Berthelot, fostul şef al Misiunii militare, soseşte la Giurgiu, la mijlocul lunii octombrie [1918]. Atunci se produce a doua decretare a mobilizării armatei noastre.”

[Interviu realizat de Eleonora Cofas, muzeograf, Muzeul de Istorie a Bucureştiului, 1979]

Soldat în tranşee, 1917; Fototeca Muzeului Militar Naṭional
Soldat în tranşee, 1917; Fototeca Muzeului Militar Naṭional

Generalul Leonard Mociulschi, în 1918 sublocotenent de infanterie, Comandantul Companiei a 10-a din Regimentul 29 Infanterie Dorohoi

„Când am auzit de pacea de la Buftea, era mare deprimare! Mare deprimare… Şi când ştiam că familiile… şi că [familia mea] trebuia să se întoarcă înapoi la Brăila, că familia mea era la Dorohoi. […] Şi munṭii erau ocupaṭi, nu puteai să-i treci, atunci când cu tratatul, cu tot cu aroganṭa lor de-acolo. Şi sora mea, cu doi copii cu care a stat la mama mea cât eu eram în război, se începe armistiṭiul şi [încearcă] să se ducă acasă, la Brăila, soṭul ei era acolo încă, rămas în teritoriu. Şi au ṭinut-o 48 de ore la Mărăşeşti, acolo, pe lada ei, cu copiii, a răcit, a dat în gripă spaniolă şi a venit acasă şi în două zile chiar a murit, aşa că nu s-a mai bucurat să revină în casa ei. Asta nu e nimica faṭă de alte tragedii şi câte pierderi s-au făcut atunci! Că de [tifos] exantematic nu mai vorbesc!…”

[Interviu realizat la Muzeul Militar Naṭional, în anii ‘60]