Stârnind văzduhul… – „Magazia de avioane era dormitor pentru elevi”

de Silvia Iliescu
de Silvia Iliescu

Primul Război Mondial răpise vieți omenești și dintre aviatori. Pe de altă parte, aplicațiile practice ale acestui mijloc de transport și de luptă își dovediseră pentru totdeauna utilitatea. Se cereau refăcute resursele umane și tehnice. După încheierea tratatelor de pace, după reașezarea granițelor, după refacerea pierderilor materiale, noile state au înțeles că aviația este un domeniu în care merită să se facă mari investiții. Imediat după război, în România au apărut școli pentru pregătirea aviatorilor: Școala militară de pilotaj și antrenament de la Tecuci, Școala de perfecționare pentru piloți de război de la Buzău, Şcoala pregătitoare de ofiţeri naviganţi de la Cotroceni. Țara noastră își menținea locul de frunte în privința dezvoltării aviației, stârnind tot mai mult văzduhul.

Nicolae Marin, poreclit de camarazii lui „Putere”, locotenent aviator, lucrase mai întâi ca voluntar la Arsenalul Aviației, dar, pasionat de zbor, s-a înscris la Școala de aviație de la Tecuci (1922-1923), unde a lucrat și ca instructor de zbor (1928-1936). A fost aviator în Escadrila 3 vânătoare, pilot la Lares, pe liniile București-Alexandria și București-Galați-Ismail. Povestea lui Marin „Putere” are multă candoare și un iz cazon.

 tecuci 1

„În anul 1922, voluntar fiind, am ajuns sergent şi lucram în atelierul de tâmplărie avioane. Am cerut să fiu trimis la Şcoala de pilotaj, dar nu mi s-a aprobat în nici un caz, nu au vrut să se lipsească de mine. Şi atunci m-am gândit să iau taurul de coarne şi să plec pe cont propriu.

În 1922 a apărut în ziare că se ţine examen la Şcoala de pilotaj la Inspectoratul General al Aeronauticii, pentru Şcoala de pilotaj de la Tecuci. Am aflat chestiunea, dar n-am spus nimănui, mi-am făcut singur bilet de voie – pentru că eram sergent şi aveam acces la cancelaria companiei, făceam parte din Compania II tehnică – şi m-am dus la examen fără să spun nimănui. Examenul n-a fost greu, a fost cam la nivelul de două-trei clase de liceu, cam aşa ceva. Nu se cera mai mult pentru că nu erau pretendenţi, nu erau! S-a mai ţinut un examen în ianuarie 1923 şi nu s-au prezentat decât doi [candidaţi] şi nu s-a mai ţinut examen, i-a trimis direct la şcoală.

La examen am dat geografie, puţină mecanică şi în final am dat proba scrisă [având ca temă] ce determină pe fiecare candidat să devină aviator. Şi după aceea îşi citea fiecare lucrarea în faţa directorului general care era atunci inspectorul general al aviaţiei, colonel Andrei Popovici, care a fost subcomandandul Grupului II la Mărăşeşti. La Şcoala de aviaţie erau ofiţeri de la alte arme care veneau să se facă piloţi şi să treacă în aviaţie şi [mai erau] elevi din civili. Total am fost, cu ofiţeri cu tot, cam 80 de inşi. Atâta am fost în total şi am ieşit piloţi mult mai puţini. Am ieşit subofiţeri vreo 15 şi din ofiţeri cam 20, aşa ceva… Restul au fost radiaţi, s-au retras.

Am plecat la Tecuci, am fugit, că nu-mi dădea drumul, am dezertat, n-am spus nimănui că plec la şcoală. Şcoala de pilotaj era într-o stare foarte, foarte deplorabilă: câteva semibordeie, un hangar mare şi vreo două din pânză şi ca ateliere foarte puţine. Cursurile le-am făcut la un semibordei cu lămpi cu gaz. Dormitorul era într-o magazie din avioanele care veniseră din primul război mondial, fuseseră aduse din Franţa, din Anglia şi l-au făcut dormitor pentru elevi, pentru noi, elevii. Mâncarea era proastă. În fiecare zi, la raportul plutonului – comandant era un locotenent minunat, provenit din Armata Albă rusească, basarabean, băiat de preot, bun – şi în fiecare zi, elevii veniţi din particulari, care nu fuseseră militari, veneau cu gamela cu boabe de fasole într-o parte şi în alta cu colţul de mămăligă. Ieşeau la raport: <Ce mâncare e asta, domnule locotenent?> Ăla, săracul, se ruşina, era un băiat fin. <Ce să vă fac, măi băieţi?>…

Ofiţerii veniţi nu erau cazarmaţi. Noi am fost cazararmaţi şi s-a format dintre noi un singur pluton, cu două grupe. La grupa I [era] Ivanovici şi la grupa II eram eu, că eram singurii sergenţi. Restul, erau elevi civili şi câţiva caporali de la alte unităţi. La şcoală s-a predat aerodinamica, mecanica, geografia, părţi principale, cam ce-i trebuia unui pilot pe vremea aceea. Zburam vreo 20-30 de ore pe săptămână, în cinci zile – că cinci zile zburam patru-cinci ore pe zi, fiecare elev. La dispoziţie aveam avioane de tip Brandemburg cu 100 c.p., motoare răcite cu apă, tot luate din Ungaria, când au fost ai noştri acolo, avioane rudimentare, care serviseră în război în Austro-Ungaria.

avion rumplerPrin aprilie, Ministerul de Război s-a îndurat şi ne-a echivalat cu şcolile militare de ofiţeri şi atunci s-a schimbat situaţia. Ne-a dat şi dormitor la Regimentul 24 infanterie, că sufla [vântul] prin scândurile alea. Am avut voinţă… Ne-a pus pe urmă galonul la capelă, ca la şcolile militare, ca să nu avem scandal, că erau şi băieţi cu patru, cinci, şapte clase de liceu. De la şcoala de la Tecuci vreo 14-15 inşi am ieşit piloţi; ne-au repartizat: câţiva la Iaşi, câţiva la Bucureşti şi cei mai mulţi la Galaţi.”

[Înregistrare realizată de Octavian Silivestru, 1996]