Iubit pentru mesajele pe care le transmitea şi respectat pentru ceea ce reprezenta în sine, Radioul public a fost, de la naşterea sa cu 90 de ani în urmă, prietenul apropiat al românilor. Le-a împărtăşit bucuriile şi temerile, i-a informat, i-a amuzat, i-a învăţat. Generaţii întregi de reporteri, redactori, operatori, tehnicieni, ingineri au trebăluit pentru ascultători, în clădirea veche din strada Fântânii şi în cea nouă din strada Nuferilor – apoi General Berthelot – zile, luni, ani, zeci de ani. Priceperea, creativitatea şi puterea lor de muncă au hrănit spiritul românilor aproape un secol. După ce şi-au încheiat activitatea, oamenii Radioului ne-au mai lăsat un dar preţios, pe care noi l-am păstrat în Arhiva de istorie orală: povestirile lor despre vremurile în care lucrau pentru bunul mers al programelor…
Compozitorul Emanuel Elenescu, a fost dirijor al Corului Academic Radio şi al Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii şi apoi Radioteleviziunii Române, timp de 42 de ani. În studiourile din strada Gen. Berthelot a lucrat încă din vremea existenţei vechii clădiri, mai exact din 1933. A fost un martor al anilor de război (cu refugiul şi bombardarea instituţiei), şi de după război (cu „epurările” de personal şi reconstrucţia clădirii).
„[La bombardamentul din 4 aprilie 1944] eu eram pe strada Popa Tatu, unde locuiesc şi astăzi şi m-am întâlnit cu mama şi cu fratele meu (…) şi am auzit sirena. După ce s-a terminat sirena, am auzit un zgomot de avioane – eu având ureche muzicală – care nu aveau un zgomot obişnuit; era un zgomot de avioane foarte grele, parcă se cutremura cerul. Şi am intrat la o alimentară care este şi acum pe Calea Griviţei şi [atunci] a început bombardamentul, au fost trei valuri de avioane. Se zguduia adăpostul cu noi: sărea parcă în sus, parcă era cutremur de pămînt. Erau avioane Liberator, li se spunea <fortăreţe zburătoare>, aveau mitraliere şi-n aripi şi-n coadă şi-n faţă. Şi când am ieşit afară, toată Piaţa Matache măcelarul era plină de morţi şi un tramvai era în picioare, rezemat de o casă şi linia tramvaiului era îndoită – nu înţeleg cum de s-a putut aşa ceva… (…)
Şi atunci, seara, noi aveam emisiune cu orchestra Radio, eu eram în orchestră. M-am dus la Radio, [dar] a căzut tot [programul], nu s-a mai putut face nimic, pentru că alarme erau în fiecare zi, chiar dacă nu se bombarda, erau alarme în fiecare zi (…). Din acest motiv, mareşalul Antonescu a dat ordin de dispersare, toate instituţiile s-au dispersat în diferite localităţi, care nu erau expuse aşa de mult la bombardament. Pe noi, [orchestra Radio] ne-au dispersat în satul Bod, care era un sat de saşi – erau şi puţini români pe acolo – şi care era la o distanţă de 2 km de staţia de Radio Bod.
Drumul de la Bucureşti la Bod…. asta a fost formidabil! Am mers cu trenul, până la Bod am făcut două zile. (…) Aviaţia americană era stăpână pe spaţiul aerian şi la noi şi în Germania şi în Iugoslavia şi în Italia. Şi am mers pe ruta Bucureşti – Piteşti – Piatra Olt – Braşov – Bod. (…) Mergeam cu trenul şi aud… mă deranja un alt zgomot şi am avut dreptate [erau avioane]. Trenul s-a oprit în mijlocul câmpului, nu era nici un copac şi deasupra noi am văzut cam 150 de avioane Liberator care străluceau ca agintul în soare şi care erau la o înălţime de 7 – 8000 m, ca să nu-i ajungă antiaeriana. Şi au trecut pe lângă noi. Noi, orchestra şi toţi funcţionarii de la Radio, am fugit la o distanţă de vreo 200 m şi am aşteptat să treacă. În 5 minute se auzeau deja zgomotele, bombardau Ploieştiul şi Bucureştiul. Unii dintre noi s-au reîntors la tren, că el nu a plecat, trenul a stat pe loc. Eu şi cu câţiva mai prudenţi – eram socotiţi fricoşi – am rămas pe câmp. Când [avionele] s-au întors, s-au întors la înălţimea de 200 m, ca să nu-i ajungă antiaeriana care la noi era mută. [Avioanele americane] au trecut pe deasupra noastră şi aruncau butoaie goale de benzină, rezervoare suplimentare de benzină… şi aruncau butoaie de benzină goale, care erau de o înălţime de 2 metri şi alea făceau un zgomot infernal când erau aruncate şi cădeau prin iarbă cămăşi de cartuşe care făceau zgomot. Şi eu stăteam cu faţa în sus, ca să văd, că mi-era frică altfel – toţi eram culcaţi. Aveam necaz pe cucoanele care erau cu noi, care şi-au aşezat toate puloverele pe iarbă, care erau roşii, albastre, verzi, parcă expres ca să ne vadă ei bine! Dar ei nu ne-au făcut nimic.
S-au dat pe deasupra noastră lupte aeriene şi, din alea 150-200 de avioane câte erau, s-au doborât patru care se învârteau pe deasupra noastră, aşa cum vezi la cinema, lăsând fum. Şi ne gândeam: numai aici să nu cadă! Toate au căzut într-o pădure. Am văzut cu ochii noştri lupte aeriene. Numai cinci – şase avioane româneşti – I.A.R. – care erau pe lângă fortăreţele astea zburătoare… Ei trăgeau cu mitraliera, parcă trăgeau în vânt! Dintre ai noştri n-au doborât pe niciunul. Şi au trecut peste noi şi am tras o frică formidabilă!… Pe urmă, am mai făcut 24 de ore până am ajuns la Bod.
Acolo, am făcut un studio şi am început emisiunile. Studioul l-am făcut în cârciuma unui sas, pe care-l chema Schuster. Am îmbrăcat cu rogojini pereţii salonului mare unde se făceau [altădată] chefuri şi acolo am făcut studioul de orchestră. Şi făceam emisiuni în direct, câte două pe zi. Treaba mergea înainte, orchestra era cam din 60 de persoane, eu nu eram dirijor pe vremea aceea, nu eram dirijor numit, mă puneau numai să dirijez din când în când. Dirijor, la Bod, a stat numai Rogalski. (…) Director era inginerul Georgescu. Acolo, la Bod, cât am stat, am făcut şi spectacole de teatru cu băieţii din orchestră, cu Georgel Manoliu, care a fost decanul Conservatorului; era şi poetul Horia Furtună care stătea cu noi… Când auzeam în germană <Achtung! Achtung!>, adică primele valuri de avioane [care se îndreaptau spre Braşov] … atuncea noi întrerupeam emisiunea şi plecam pe câmpie, acolo, lângă satul Bod. Noi, orchestra şi funcţionarii, ne duceam la postul de Radio Bod, să facem baie. Şi, odată, ne-a prins alarma când făceam baie, la duşuri. Şi am luat-o toţi în cămaşă şi-n chiloţi prin arătură şi fugeam desculţi, cu ghetele în mână şi eu nu simţeam că acolo sunt spini sau că sunt cuie. Fugeam prin arătură, ca să fugim de la staţie, că ne era teamă că ne bombardează americanii.
Şi făceam toate emisiunile, până într-o zi… eu acolo eram şi în orchestră şi dirijam Simfonia patetică de Ceaikovski, chit că eram în război cu ruşii. Şi, la un moment, dat aud un zgomot de timpan. Mă uit la timpan şi timpanistul se uită la mine. Şi am oprit emisiunea. Ce era?! Avioanele americane erau deasupra Bodului, la o înălţime foarte mică, chiar deasupra satului Bod şi se pregăteau să bombardeze Braşovul, când, au bombardat Tâmpa! Asta a fost o greşeală sau un fel de glumă sinistră a unui inginer de sunet care nu ne-a anunţat că deja s-a dat alarma. Şi atunci am fugit toţi pe câmpie, dar nu s-a bombardat satul Bod, ei veneau cu un program fix: au bombardat Braşovul, mai ales fabrica de avioane.
Acolo am lucrat tot timpul… şi pot să spun că eram ca în vacanţă acolo, nu duceam lipsă de alimente, pentru că Antonescu le dădea mâncare germanilor, dar le dădea cu porţia, ca să aibă şi populaţia. Singurul lucru [restrictiv] pe care l-a făcut Antonescu: nu dădea voie ca pâinea să se mănânce proaspătă, că o pâine proaspătă o mănânci imediat, pe când aia mai veche durează dublu. Noi am înfiinţat o cantină, ca să nu mâncăm mereu la cârciumă, şi făceam de serviciu fiecare, ca să servim pe colegi. Era o viaţă foarte plăcută, cu toate că era război.”
[Interviu de O. Silivestru, 1994]
