Oamenii Radioului
Iubit pentru mesajele pe care le transmitea şi respectat pentru ceea ce reprezenta în sine, Radioul public a fost, de la naşterea sa cu 90 de ani în urmă, prietenul apropiat al românilor. Le-a împărtăşit bucuriile şi temerile, i-a informat, i-a amuzat, i-a învăţat. Generaţii întregi de reporteri, redactori, operatori, tehnicieni, ingineri au trebăluit pentru ascultători, în clădirea veche din strada Fântânii şi în cea nouă din strada Nuferilor – apoi General Berthelot – zile, luni, ani, zeci de ani. Priceperea, creativitatea şi puterea lor de muncă au hrănit spiritul românilor aproape un secol. După ce şi-au încheiat activitatea, oamenii Radioului ne-au mai lăsat un dar preţios, pe care noi l-am păstrat în Arhiva de istorie orală: povestirile lor despre vremurile în care lucrau pentru bunul mers al programelor…
Ziaristul Teodor Brateş (născut cu numele Froim Bernard) a început să lucreze la Radiodifuziune în 1949 ca reporter la Actualităţi, pe când era ajutor de mecanic în întreprindere. Era epoca „democraţiei populare”, în care propaganda îşi recruta oamenii din mediul muncitoresc. După trei ani, Teodor Brateş a devenit şef la Secţia de politică internă de unde avea să fie dat afară în 1958, pentru că nu spusese „tovarăşilor” despre arestarea tatălui său. Reîntors în 1965, şi-a continuat cariera de ziarist de radio timp de patru ani, apoi s-a mutat la Televiziune.
„Era moda în epocă de a se împrospăta personalul din diferite instituţii şi mai ales cu tineri din aşa-numitul mediu muncitoresc şi eu, cum terminasem şcoala profesională şi am lucrat la Uzinele Malaxa, eram colaborator frecvent al aşa-ziselor gazete de perete – tânăra generaţie nu cred că mai ştie despre ce e vorba. Mă remarcasem oarecum făcând propuneri din acestea şi când oamenii de la Radio mergeau prin uzine să afle cine avea cât de cât înclinaţii spre scris, am fost recomandat. Am venit aici şi am dat o probă şi am fost angajat. (…)
Am lucrat prima dată într-o secţie care se numea <Provincia> şi această secţie avea două atribuţii principale: să valorifice textele primite de la corespondenţii judeţeni şi de la corespondenţii voluntari şi să răspundă la corespondenţii voluntari. Deci, practica mi-am făcut-o în această secţie.(…) [Sistemul] era după modelul sovietic care vroia să confere presei un caracter voluntar şi atunci s-a contituit această tagmă, falangă a corespondenţilor voluntari, care era destul de mare, de ordinul miilor de oameni erau la nivelul Radiodifuziunii, care transmiteau ştiri de la locul lor de muncă, opinii despre diferite întâmplări, fenomene, evenimente şi aşa mai departe. Erau valorificate materialele acestea inclusiv în emisie. Unii dintre corespondenţii ăştia voluntari au şi fost angajaţi la Radio. Întâi, dacă erau în provincie, corespondenţi permanenţi ai Radioului, salarizaţi, şi dacă unii dintre ei dovedeau atitudini erau aduşi în centrală, ca să zic aşa. (…)
Cum s-a produs formarea dumneavoastră de gazetar?
Cum să vă spun, dacă vrem să folosim o formulare din epocă, s-a făcut <la locul de muncă> şi eu cred că formula asta e valabilă şi astăzi, pentru că oricâtă teorie ai învăţa, oricâtă şcoală ai face, numai în procesul muncii specifice de Radio se poate verifica dacă merge sau nu merge să-ţi însuşeşti această meserie. De fapt, după părerea mea, anii aceia 1949-1950 au fost ani în care toţi salariaţii din redacţii au învăţat să facă radio, pentru că erau cei mai mulţi noi [în meserie] şi noi am învăţat, practic, unii de la alţii. Chestiuni mai generale de gazetărie am învăţat de la oameni cu mai mare experienţă şi aici nu pot să nu-l amintesc pe Henri Dona care mi se pare că în 1951 sau 1952 a devenit redactor şef la Actualităţi, nu mai ţin minte care era denumirea exactă, mi se pare Redacţia Emisiunilor Politice Interne, REPI sau cam aşa ceva şi el a fost efectiv profesorul nostru şi fermecător aşa, ca şi persoană, şi cu o cultură vastă şi foarte priceput în ale gazetăriei. De altfel, şi el învăţase gazetăria după 23 august ’44… (…)
Vă spun prima mea întâmplare cu Dona. Eram şef de secţie, asta de politică internă avea o emisiune care se numea <Jurnal sonor>. Această emisiune foarte interesantă a marcat un moment important în istoria [radioului], pentru că era în întregime înregistrată pe bandă de magnetofon – [până atunci] majoritatea emisiunilor se transmiteau pe viu, deci inclusiv teatru, teatrul la microfon.
Şi existau câtva magnetofoane cu o greutate impresionantă, marca Bosch, care se manevrau aşa ca la tramvaie, cu o manetă, aveau cam 15-20 de kg. Şi redacţia Actualităţi a primit un astfel de magnetofon şi emisiunea era făcută numai pe bandă de magnetofon, ceea ce era o premieră în perioada respectivă! Era o emisiune săptâmânală care se difuza duminica, cu evenimentele săptămânii. Înainte de Dona a fost redactor şef unul Raţiu, nu mai ştiu… mi se pare Ludovic Raţiu, care venise de la Cluj, nu era deloc profesionist, [era] fricos şi viza acestei emisiuni cu Raţiu era un chin, o nenorocire! Studioul era într-un fost W.C., în clădirea veche, încă nu exista clădirea asta nouă termintă şi se aduna toată redacţia acolo când era viza. Raţiu se aşaza în mijlocul încăperii la o măsuţă, cu un top de hârtie în faţă şi cât timp dura emisiunea, jumătate de oră el completa cel puţin 10-15 file, viza se efectua sâmbătă la prânz pentru duminică şi după ce se făcea viza asta, noi, practic, trebuia să realizăm o altă emisiune, se puneau semne pe bandă acolo unde el considera că e incorect şi bineînţeles că emisunile ieşeau mult mai proaste refăcute într-o după-amiază decât cele fuseseră realizate şi concepute de-a lungul întregii sâptămâni.
A venit Dona după treaba aceasta şi bineînţeles că noi am păstrat ritualul, cu măsuţa în mijlocul camerei, topul de hârtie, scăunelul. S-a aşezat Dona acolo şi a zis: <Acuma ce trebuie să fac ?> <Ce să faceţi ? Dăm drumul la bandă şi dumneavoastră formulaţi observaţiile şi noi gata suntem să ne executăm!> Am dat drumul la bandă, au trecut 5 minute, 10minute, un sfert de oră, ăsta nu scria nimic. Noi eram de-a dreptul uluiţi, obişnuiţi luni de zile cu <metoda Raţiu>. S-a terminat emisiunea: <Şi eu acuma eu ce trebuie să fac?> <Să spuneţi observaţii…> S-a uitat el la mine, că eu eram şeful secţiei, deci trebuia să fac şi oficiu de protocol… <Şi dacă nu am nici un fel de observaţii ?> <Păi, dacă nu aveţi nici un fel de observaţii, luaţi blancul ăla şi semnaţi>. Era viza… nu ştiu astăzi cum se mai procedează. Şi bine, ne-am dus acolo şi a semnat, <E în regulă, luni dimineaţa>, că el venea foarte devreme la treabă, <la 8, vă rog să fiţi la mine>. A plecat, noi eram înnebuniţi, toţi tineri, aveam chef la sfârşit de săptămână să petrecem, dar nu puteam din cauza acestei emisiuni care… lucram până duminică la prânz ca să refacem ce ne ceruse Raţiu. (…)
Şi luni m-am prezentat la Dona să văd ce vrea, i-am exprimat la început nedumerirea că nu a avut nici un fel de observaţii, că i s-a părut emisiunea aşa de bună că nu a avut nici un fel de observaţii, că nu mai trebuia de loc intervenit, la care el: <O emisiune mai proastă ca asta n-am auzit în viaţa mea!> <Şi atunci de ce aţi semanat ?> <Păi ce era să fac ? Era proastă de la început până la sfârşit… ce, mai puteţi să faceţi voi una bună ? Făceaţi una şi mai proastă! Fii atent, uite cum gândesc eu emisiune asta…> şi într-adevăr concepţia lui era una gazetărească, mai modernă. Şi noi ne-am apucat, poate cuvântul sună nepotrivit, dar chiar cu entuziasm, să facem emisiunea asta care era una din cele mai reuşite emisiuni de actualităţi din vremea respectivă, <Jurnalul sonor>, după care s-a transformat în <Radio actualitatea>, în sfârşit, s-a diversificat, dar cred că episodul este interesant şi pentru modul în care lucra Dona, care era stilul lui de lucru şi ce a însemnat el pentru mulţi dintre noi. (…) <Radio actualitatea> era o emisiune zilnică de-acuma, înregistrată, pe evenimentele zilei şi, pe măsură ce a câşitgat oarecare experienţă în jurul acestei emisiuni, spaţiile se lărgeau şi aşa a apărut şi <Gazeta Radio>…”
[Interviu de Virginia Călin, 1998]
