Oamenii Radioului
Iubit pentru mesajele pe care le transmitea şi respectat pentru ceea ce reprezenta în sine, Radioul public a fost, de la naşterea sa cu 90 de ani în urmă, prietenul apropiat al românilor. Le-a împărtăşit bucuriile şi temerile, i-a informat, i-a amuzat, i-a învăţat. Generaţii întregi de reporteri, redactori, operatori, tehnicieni, ingineri au trebăluit pentru ascultători, în clădirea veche din strada Fântânii şi în cea nouă din strada Nuferilor – apoi General Berthelot – zile, luni, ani, zeci de ani. Priceperea, creativitatea şi puterea lor de muncă au hrănit spiritul românilor aproape un secol. După ce şi-au încheiat activitatea, oamenii Radioului ne-au mai lăsat un dar preţios, pe care noi l-am păstrat în Arhiva de istorie orală: povestirile lor despre vremurile în care lucrau pentru bunul mers al programelor…
Henri Dona era jurnalist de presă scrisă de la începuturile epocii comuniste, din 1945. La Radio a fost angajat în 1952 când a şi devenit redactor şef la Redacţia Emisiunilor de Politică Internă. Fără a putea să se opună „comenzilor de partid”, Henri Dona a adus un curent nou în presa de radio pe care a făcut-o mai vie, folosind din plin pasiunea de ziarist a oamenilor pe care îi avea în redacţie. A fost un şef iubit şi drept, aşa spun mărturiile celor care au lucrat împreună cu el la REPI.
„S-au putut forma atunci, pe de-o parte, cadre noi – au venit şi o serie de oameni tineri în Radio – şi a căpătat deci Radio-ul o faţă radiofonică, ăsta-i meritul, deci, al întregii echipe şi al împrejurărilor şi al capacităţii noastre de a folosi aceste împrejurări, de a ne strecura…
Am înţeles şi din alte mărturii că dumneavoastră aţi jucat un rol important: aţi insistat foarte mult ca toţi oamenii să îşi continue studiile. Se spune că obişnuiaţi ca, pe coridoare, să le puneţi diverse întrebări…
Da, asta e adevărat!
… şi ei fugeau, nu mai îndrăzneau să iasă din birou!
E adevărat!.. Am făcut ca Popişteanu să termine [studiile], era Tică Brateş – a ajuns şi a dat doctorat în economie… Da, ţineam foarte mult la prestanţa intelectuală a celor din Radio… Munca la Radio este o muncă de intelectuali, nu de funcţionari oarecare…
Dar n-aţi găsit în redacţie şi muncitori?
Da, prea puţini, pe margini, aşa… Plus că erau şi pseudo-intelectuali, ăştia erau mai periculoşi! Erau vreo două domnişoare venite de la [Academia] <Ştefan Gheorghiu>, ne făceau mizerii, luau cuvântul la toate [şedinţele] astea, că <ne-am înburghezit, că ne vindem…>, nu ştiu ce… Şi ne turnau, bineînţeles, la partid… Dar muncitori puţini, erau aceşti băieţi şi cu alţii care-au mai venit şi… pe asta am insistat eu foarte mult – am şi fost criticat pentru asta -, pe ţinuta lor intelectuală am insistat foarte mult! Ne permitea unori să strecurăm anumite chestii, să lansăm anumite lucruri, bazându-ne pe ignoranţa fie a celor de la cenzură, fie a celor de la partid. Ţin minte că la un moment dat era unul şeful Secţiei de Presă care ţinea de noi, de Radio… – săracu’, era tot cam de origine cizmărească – a ţinut mult să-l felicităm, că era ziua lui şi l-am felicitat, urând pentru <inteligenţa lui beoţiană> – beoţienii erau la [vechii] greci tâmpiţii… şi el a fost foarte mulţumit! Asta, aşa, ca anecdotă, ca să vedeţi că mai foloseam şi această cale! (…)
În ce a constat perioada aceea ?!… O încercare de personalizare a activităţii radiofonice. Adică, nu se punea problema unei activităţi – să judecăm lucrurile la rece! – a unei activităţi disidente sau, mă rog, alăturea [de linia trasată]… sau cu <băgări de fitiluri> şi aşa mai departe! În primul rând, mulţi dintre noi erau încă cu o bună parte din visurile şi elanurile în care am fost prinşi în tinereţe şi nu era cazul pentru aşa ceva! Am găsit că forma cea mai bună de a ne impune noi independenţa şi de face ceva este profesionalizarea, adică să facem radio! Înainte, în bună măsură – deşi erau toţi oamenii valoroşi, vă spun, i-am găsit acolo, nu i-am adus eu – radio-ul era un fel de ziar citit la microfon, cu articole de fond în cunoscutul limbaj de lemn, cu aceleaşi ştiri pozitive, radio-ul nu avea voie să critice, nu critica, [spunea despre] <realizări> şi <introducerea metodelor sovietice>… era un ziar banal, transmis la radio! Mă rog, lumea îl asculta pentru că pătrundea mai uşor, era muzică după aceea etc, etc.
Deci, asta a fost bătălia mea: s-au făcut lucruri care să fie radiofonice. Am creat o emisiune – pe vremea aceea era o noutate pentru radioul românesc – <Gazeta radio>; era seara şi conţinea şi ştiri, reportaje, interviuri, chestii de-astea… (…) Am căutat, să fie vie…
Au fost şi alte tipuri de emisiuni de-acestea, cu caracter radiofonic, aducerea unor colaboratori care să aibă anumite rubrici care să aibă regularitate, adică să fie căutaţi şi pentru persoana respectivă şi pentru ceea ce spune şi aşa mai departe. Lucrurile n-au mers foarte uşor, mă rog. Noi erau tot timpul sub controlul Secţiei de Propagandă şi Agitaţie – cum se chema atunci – a Comitetului Central… Însă reuşisem să câştigăm o mică… n-aş spune <autonomie>, că ar fi greşit, o mică posibilitate de mişcare, aşa, pe baza principiului că verba volant, la radio vorbele zboară, nimic nu rămâne pecetluit, ca-n presa scrisă. Jucând noi pe această carte, am reuşit să obţinem o serie de lucruri – au fost şi împrejurările favorabile: în anul următor venirii mele a fost Festivalul Internaţional al Tineretului care presupunea, volens-nolens, pentru cei <de sus>, presupunea o deschidere oarecare, oameni veniţi din toate orizonturile… Altă dată n-aveai voie să ai de-a face cu străinii, dar aici trebuia să fraternizezi cu ei şi folosind desigur şi o serie de redactori de la Redacţia Emisiunilor pentru Străinătate: Catinca [Ralea] în primul rând, o serie de alţii… Eram printre ei, i-am adus aici, i-am băgat în diferite emisiuni, ne-am permis atunci să transmitem, mi-aduc aminte, cântecele lui Yves Montand… Acuma pare o banalitate, dar atunci era un lucru… Erau cântecele patriotice, câteva cântece <realist-socialiste> – cum se zicea – cântecele sovietice şi aşa mai departe. Noi, sub emblema, sub pălăria asta, ca să spun aşa, a festivalului, am putut face asemenea lucruri. Am mai avut şi norocul, desigur, că a murit Stalin!… Până una-alta, în cercurile conducătoare era o oarecare derută, nu-şi dădeau seama de unde bate vântul şi unde vor merge. Lucrul ăsta a fost în profitul nostru şi al altora care au încercat să facă lucruri mai deschise, mai descuiate. Bine, aveam de-a face tot timpul cu cenzura care stătea pe capul nostru, însă şi la ei au existat tot felul de chestii: moartea lui Stalin, valul ăsta cu năvala tuturor străinilor… a existat o mică derută de care noi am profitat!”
[Interviu de Mariana Conovici, 1996]
