Radio Romania 90: Pe primul plan, valorile culturii

Radio România 90

de Silvia Iliescu

Iubit pentru mesajele pe care le transmitea şi respectat pentru ceea ce reprezenta în sine, Radioul public a fost, de la naşterea sa cu 90 de ani în urmă, prietenul apropiat al românilor. Le-a împărtăşit bucuriile şi temerile, i-a informat, i-a amuzat, i-a învăţat. Generaţii întregi de reporteri, redactori, operatori, tehnicieni, ingineri au trebăluit pentru ascultători, în clădirea veche din strada Fântânii şi în cea nouă din strada Nuferilor – apoi General Berthelot – zile, luni, ani, zeci de ani. Priceperea, creativitatea şi puterea lor de muncă au hrănit spiritul românilor aproape un secol. După ce şi-au încheiat activitatea, oamenii Radioului ne-au mai lăsat un dar preţios, pe care noi l-am păstrat în Arhiva de istorie orală: povestirile lor despre vremurile în care lucrau pentru bunul mers al programelor…

anii 60 vedere centrala ceasuri – de aici se da ora exacta

Până să devină vicepreședinte al Comitetului de Radiodifuziune și Televiziune în 1965, scriitorul și jurnalistul Octavian Paler fusese în anii ‘50 redactor de programe culturale la Radiodifuziune. 1958 îl găsea pe postul de redactor șef adjunct la Direcția Culturală. Pe atunci, se pregătea dezgheţul” ideologic şi cultural, după iarna grea a proletcultismului stalinist.

„Ţin minte că atunci am organizat nişte cicluri de Meridiane literare în care încercam într-un fel să recuperăm cunoaşterea unor realităţi culturale care fuseseră până atunci acoperite, camuflate. Se ştiau puţine lucruri la acea vreme despre literatura universală contemporană, pentru că încă în acea vreme tot ce venea dinspre răsărit, dinspre Moscova, era important. Sigur, eu nu voi comite eroarea de a spune că, în sine, această ofensivă culturală dinspre est era integral proastă, nu! În acea vreme, marii clasici ruşi au cunoscut în România ediţii fabuloase şi bine s-a întâmplat… Sigur, acest fapt a dus şi la agresiunea unei maculaturi, dar în sine marea cultură rusă era bine că era pusă la dispoziţia publicului. Mai rău era că nu exista literatura occidentală, adusă la cunoaşterea iubitorilor de cultură din România. Asta am încercat eu în vremea aceea să fac, să aduc valorile occidentale, valorile culturale occidentale în atenţia ascultătorilor radioului. […] Era puţin cam împotriva curentului această tentativă şi n-am motive să regret asta.

Instalatiile tehnice ale Radiodifuziunii

[…] Ceea ce se cerea în vremea aceea era să recunoşti o anumită supremaţie a ideologicului.  Colaboratorii mei şi cu mine încercam să punem pe primul plan valorile culturii, nu ideologia. De aceea, am întreprins o serie de emisiuni în care încercam întâi să repunem în circulaţie nişte personalităţi care erau am marginalizate în acea vreme, să repunem în circulaţie nişte valori care fuseseră multă vreme chiar ostracizate. Am încercat atunci să recuperăm, de pildă, tot ceea ce pierduseră generaţiile dinainte în cunoaşterea lui Blaga, a lui Arghezi… Am întreprins nişte emisiuni de dialog, țin minte că făcea poetul Ion Drăgănoiu un ciclu de emisiuni în care vroiam să aducem personalităţile din cultura noastră care se aflau cumva la o vârstă când puteau să privească în urmă și a căror mărturie trebuia să rămână. Trebuie să vă mai mărturisesc că era o îndrăzneală pe vremea aceea să faci nişte dialoguri deschise, unele chiar polemice sau de confesiuni, în niciun fel trucate. Era încă vremea în care se făcau discuţii penibile pe bază de text scris… și vizat, în care reporterul scria şi textul interlocutorului…

El punea întrebările şi tot el răspundea!

Evident, evident… Ceea ce era, vă daţi seama, o oroare! Ei, am înlăturat total aceste practici.  Ion Drăgănoiu, care făcea aceste convorbiri, poate oricând să evoce şi el acele vremuri, se ducea fără să primească nici un fel de precizare şi discuta liber, absolut liber cu persoanele care erau intervievate şi după aceea vedeam emisiunile – nişte discuţii foarte vii! Periculos de vii, aş zice eu, pentru acea vreme.”

[Interviu de Virginia Călin, 1998]