REPERE SPIRITUALE: Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus – emblema ortodoxiei transilvănene, un loc din pacea raiului

de Răzvan Moceanu

La poalele Munţilor Făgăraş şi la 30 de kilometri de oraşul Făgăraş, în locul numit adeseori Poiana Branişti, într-un peisaj de basm, se ridică Mănăstirea brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, una dintre cele mai importante ctitorii ale Ţării Făgăraşului, un adevărat pilon al ortodoxiei din Ardeal, mai ales în vremurile în care populaţia de aici era constrânsă să treacă la catolicism. Tot la acest aşezământ monahal au rămas mărturii de preţ despre anii în care părintele Arsenie Boca, considerat de mulți dintre credincioșii creștini ortodocși „Sfântul Ardealului”, a fost aici stareţ.

Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus

În contextul în care viaţa monahală din Ţara Făgăraşului s-a dezvoltat pe fundamentul unor vechi aşezări mănăstireşti ce au apărut în peisajul ecleziastic local, încă din primii ani ai pătrunderii creştinismului pe aceste meleaguri, Mănăstirea Voievodului Constantin Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus  a constituit o excepţie în istoria dezvoltării mănăstirilor şi schiturilor din această zonă, care în marea lor majoritate au fost aşezări modeste, localizate în apropierea satelor, cu o bisericuţă şi o casă ţărănească în jur, construite în general din lemn, arareori din piatră sau cărămidă, în care vieţuiau câţiva călugări, sau uneori călugăriţe bătrâne.

Înzestrată cu un domeniu destul de vast, mănăstirea de aici a fost, la fel ca majoritatea lăcaşurilor de cult din Ţara Românească, în atenţia marilor personalităţi ale vremurilor, marele domnitor Constantin Brâncoveanu construind ansamblul în vecinătatea palatului unde plănuise să se retragă cu întreaga familie.

Pentru a stabili un punct de început pentru istoricul mănăstirii, să spunem că cele mai vechi dovezi, chiar dacă indirecte, arată că un oarecare vornic Ivaşcu era proprietar al moşiei din Sâmbăta de Sus, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

Primele dovezi directe arată că, în anul 1654, satul şi moşia din Sâmbăta de Sus au intrat în stăpânirea lui Preda Brâncoveanu, bunicul lui Constantin Brâncoveanu, boier de loc din sudul Carpaţilor, care se spune că a construit o mică bisericuţă din lemn pe valea râului Sâmbăta.

În anul 1696, această biserică este refăcută în piatră şi cărămidă de către domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714), el fiind menţionat ca atare drept cel mai vechi dintre ctitorii mănăstirii de la Sâmbăta de Sus. Lucrările de refacere a lăcaşului au fost încheiate în jurul anului 1701.

Trebuie spus aici că momentul istoric în care era reconstruită mănăstirea era acela în care Transilvania abia scăpase de atacurile repetate ale principilor calvini, însă  care au continuat atacurile asupra credinţei ortodoxe – un puternic pilon de rezistenţă aici, urmărind-se, astfel, deznaţionalizarea românilor.

Pentru a întări acest pilon, domnitorul Constantin Brâncoveanu a reorganizat vechea mănăstire ortodoxă de la Sâmbăta de Sus, cu călugări sihaştri, într-o mănăstire mai mare cu viaţă de obşte, în care călugării trăiesc, muncesc şi se roagă împreună.

Dealtfel Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai importanţi apărători ai unităţii de credinţă a românilor din Transilvania, el însuşi plătind, în final, cu viaţa sa şi a fiilor săi, dragostea faţă de credinţa sa.

Apoi, voievodul martir înfiinţează la mănăstire o şcoală de grămătici, un atelier de pictură în frescă şi o mică tipografie pe care le instalează în noua incintă, după modelul brâncovenesc folosit în toate ctitoriile domneşti.

La 15 august 1714, tocmai la Praznicul Adormirii Maicii Domnului – hramul mănăstirii, domnitorul Constantin Brâncoveanu murea la Constantinopol, împreună cu cei patru fii ai săi – Constantin, Ştefan, Radu, Matei – şi alături de ginerele său, sfetnicul Ianache, tocmai în numele credinţei sale ortodoxe.

Misiunea domnitorului a fost preluată, peste ani, de unul din cei mai de seamă stareţi ai mănăstirii, egumenul Visarion, unul dintre cei mai învăţaţi preoţi din epoca sa, care a condus obştea aproape 40 de ani, până la distrugerea ei în 1785. La fel de hotărât apărător al Ortodoxiei, Visarion a realizat, în anul 1746, lucrarea teologico-apologetică „Întrebări şi răspunsuri pentru legea a treia ce s-au izvodit şi s-au numit, adică uniia (=unirea) în Ţara Ardealului”, o lucrare scrisă în limbaj popular, în care îl prezintă pe călugărul Visarion Sarai ca pe un om trimis de Dumnezeu să-i mântuiască pe români de „legea eretică a Romei”. Se presupune că această carte, prin prezentarea de dovezi din cărţile de ritual şi din sinaxare, a reprezentat un element important în apărarea şi întărirea credinţei ortodoxe din Transilvania.

În anii 1751-1752, protopopul unit Constantin Ioanovici din Făgăraş l-a reclamat pe stareţul mănăstirii de la Sâmbăta, Visarion, la consistoriul unit de la Blaj, fiind acuzat că fusese hirotonit în Ţara Românească, că se amesteca în afacerile preoţilor, că făcea rugăciuni de pomenire, boteza, spovedea şi înmormânta după ritul ortodox şi care, alături de alţi 13 preoţi de la Sâmbăta „făceau agitaţie împotriva unirii”.

Astfel de cereri de a se folosi „remedii externe” pentru anihilarea „pericolului suprem” pe care-l constituia mânăstirea lui Brâncoveanu era doar una dintr-o lungă serie care urma să ducă la distrugerea mănăstirii.

În anul 1761, generalul austriac Bukow a dispus desfiinţarea mănăstirilor, pe care le considera focare primejdioase de menţinere a conştiinţei ortodoxe în provincia pe care o pacificase prin forţă şi pe ai cărei locuitori încercase să-i constrângă să accepte unirea. Ordinul presupunea ca „monasteria ubique comburrantur lignea, lapidea de structantur”, adică mănăstirile de lemn să fie arse, iar cele de zid şi piatră să fie demolate şi a fost aplicat în Ţara Făgăraşului de către contele Nicolae Bethlen, căpitan suprem, în iunie 1761.

Însă Mănăstirea Sâmbăta de Sus a scăpat de la distrugere, după intervenţia familiei Brâncoveanu, proprietara moşiei şi a satului Sâmbăta, şi a rămas singura mănăstire ortodoxă din Ţara Făgăraşului.

În anii următori au loc din nou aici lucrări de înfrumuseţare, sfântul lăcaş fiind pictat, prin efortul egumenului Visarion şi cu ajutorul boierilor Brâncoveni, Nicolae şi Manolache şi al zugravilor popa Ionaşcu şi Pană Mihai.

A urmat perioada 1772 – 1802, în care moşia Sâmbăta de Sus iese temporar din stăpânirea familiei Brâncoveanu, motivul fiind neachitarea unei datorii şi, ca urmare, amanetarea moşiei în favoarea negustorului Dumitru Marcu.

În aceste condiţii, episcopul unit Grigore Maior a făcut numeroase intervenţii în care condamna îndărătnicia călugărilor de la Sâmbăta, care nu numai că refuzau să-şi părăsească credinţa străbună, dar se străduiau să-i convingă şi pe ceilalţi locuitori să nu o facă.

Astfel, în anul 1779, episcopul a scris generalului Preiss, de două ori, la 26 aprilie şi 26 iulie, despre modul în care mănăstirea întreţinea virusul schismatic şi despre necesitatea demolării acesteia.

La 12 decembrie 1782, Curtea de la Viena dispunea desfiinţarea în cuprinsul întregii monarhii a tuturor acelor „ordine de călugări şi călugăriţe care duc numai viaţă contemplativă, fără a contribui cu ceva plauzibil la binele aproapelui şi a societăţii civile”, şi, cu toată opoziţia boierilor Nicolae şi Emanuil Brâncoveanu, în noiembrie 1785, ansamblul mănăstiresc este distrus, cu excepţia bisericii, care a fost doar grav avariată.

Timp de aproape 150 de ani, locul a rămas în ruină, locuitorii din jurul mănăstirii au fost strămutaţi în sat, iar călugării au trecut munţii în Ţara Românească, acolo unde credinţa strămoşilor nu era persecutată.

La mijlocul secolului al XIX-lea, fosta mănăstire a fost vizitată de mitropolitul Andrei Şaguna, iar spre finalul secolului, aici poposeşte fostul vicar mitropolitan Ilarion Puşcariu, un pasionat cercetător al trecutului Ţării Făgăraşului.

Acesta descrie biserica ca fiind „conservată mai întreagă şi numai la intrare şi la altariu este boltitura de sus spartă, iară partea de mijloc, din care se ridică în formă de cupolă turnul bisericii, este mai bine conservată. […] Pridvorul şi tinda sînt de tot mici. Partea din mijloc şi cupola poartă semne învederate despre un stil îngrijit arhitectonic. În altar se vede bine locul de proscomidie, unde sînt numele ctitorilor de pomenit. Înlăuntru şi în afară, (biserica) este zugrăvită frumos de sus până jos. În altar sunt arhanghelii zugrăviţi în mărime naturală în culori vii, desen regulat şi cu aureole în aur strălucitor atât de gros încât se poate rade de pe părete.”

Ilarion Puşcariu descrie mai departe locul astfel: „Biserica întreagă nu este un edificiu mare, dar proporţionat şi de mult gust. Lungimea bisericii este de 18 metri, înălţimea cupolei din fundament şi până sus asemenea; lăţimea e de 6 metri […] un canal adânc de circa 30 cm şi lat de circa 20 cm, ziduit în jur împrejur, pe dinlăuntrul zidului, care va fi folosit, probabil, pentru a ascunde odoarele bisericeşti în timpul prădărilor. Exteriorul bisericii, acoperit la anumite locuri cu iarbă şi arbori mici face o impresiune tristă. În jurul bisericii se cunosc încă şi astăzi gropile unde au fost aşezate chiliile călugărilor şi unele morminte”.

Apoi, la începutul secolului XX, ruinele bisericii au fost vizitate de marele istoric Nicolae Iorga, care scria: „un turn fără vârf se fărâmă deasupra unei clădiri cu pridvor şi tindă, încinsă de linii zimţuite. Copaci subţirateci cresc pe zidul măcinat şi-i acopăr cu pietate goliciunea părăsită. Casele din jurul bisericii erau cu totul sfurîmate”.

Anul 1918 a adus Unirea Transilvaniei cu Ţara şi schimbarea soartei mănăstirii, după zeci de ani de aşteptare.

Urmaşii familiei Brâncoveanu au stăpânit terenul până la reforma agrară din anul 1922, când Ministerul Domeniilor a predat Mitropoliei din Sibiu domeniul brâncovenesc împreună cu ruinele şi toată incinta mănăstirească de la Sâmbăta de Sus.

Al doilea ctitor al Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus a fost Mitropolitul dr. Nicolae Bălan, al cărui ţel era reorganizarea monahismului în Transilvania, el fiind cel care a început lucrările de refacere a bisericii, în vara anului 1926. Atunci au fost dezgropate din ruine zidurile vechii biserici, s-au refăcut părţile ce lipseau si s-a ridicat acoperişul. După mai bine de 20 de ani, a avut loc sfinţirea bisericii, chiar la sărbătorirea hramului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august 1946.

Trebuie amintit faptul că, după ce în anul 1939 petrece trei luni la Schitul Românesc Prodromu de la Muntele Athos, Arsenie Boca este închinoviat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, în Vinerea Izvorului Tămăduirii din anul 1940, fiind tuns în monahism. În acel moment, el declanşează aici ceea ce s-a numit „mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta”, de inspiratie naţionalist-legionară, despre care Nichifor Crainic spunea: „Ce vreme înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir Constantin Brâncoveanu!”.

Apoi, în anul 1942 Arsenie Boca este ridicat la treapta preoţească şi mai apoi numit stareţ al Mănăstirii Brâncoveanu, pe care o renovează, alături de Mitropolitul Bălan, schimbând total înfăţişarea locurilor.

Arsenie Boca începe să devină renumit ca mare duhovnic, însuşi părintele Cleopa încercând să ia, ulterior, legătura cu el prin scrisori, care însă au fost interceptate şi confiscate de Securitate.

În anul 1943, la izvorul Văii Sâmbăta, lângă un povârniş aproape vertical, el terasează stânca, iar în interiorul masivului, scobeşte o deschizătură pe care o lărgeşte în interior, cu intenţia de a realiza o chilie în inima muntelui. După terminarea ei constată însă că ea nu poate fi folosită deoarece apa se infiltrează. Chilia Păintelui Arsenie Boca se poate însă vizita, fiind situată pe versantul vestic al căldării Valea Sâmbetei, în dreptul cabanei „Valea Sâmbetei”, la o altitudine de aproximativ 1.600 de metri şi la circa două ore de mers pe jos de Complexul Sâmbăta, pe potecă marcată.

În iarna anului 1944 profesorul Nichifor Crainic verifică la Sâmbăta de Sus traducerea stareţului Arsenie Boca şi a lui Serafim Popescu din Filocalie.

Mitropolitul Nicolae Bălan a păstrat în interiorul bisericii pictura veche, iar arhitectura bisericii se încadrează în totalitate în stilul brâncovenesc, dominant în secolele XVII- XVIII în Ţara Românească, iar pronaosul are zugrăvit, pe zidul vestic, tabloul votiv al ctitorilor Brâncoveni.

La circa 50 de metri mai jos de biserică a fost reconstruită şi vechea clopotniţă, unde până în anul 1997 (când au fost mutate în turla noii incinte) au fost adăpostite cele cinci clopote foarte bine armonizate, a căror greutate depăşeşte 2000Kg.

În anii 1962-1963 s-au făcut lucrări de renovare şi consolidare a mănăstirii, iar în anii 1976-1977 s-a împrejmuit terenul aflat în proprietatea mănăstirii, aşezându-se o nouă poartă sculptată în lemn de stejar şi s-a încheiat lucrarea de restaurare a paraclisului brâncovenesc, executat în lemn de stejar sculptat în motive brâncoveneşti, şi decorat la interior cu picturi neobizantine.

Fântâna Izvorul Tămăduirii, atestată documentar din secolul al XVI-lea, cea mai veche piesă din incinta mănăstirii, în jurul căreia, de-a lungul timpului, s-au petrecut şi ţesut multe întâmplări miraculoase şi legende, a fost restaurată mai întâi de Mitropolitul Nicolae Bălan, iar mai recent s-a construit în jurul ei un baldachin sculptat în lemn de stejar.

În anul 1959, în urma decretului 410, o mare parte din călugări au fost siliţi să părăsească mănăstirile, acest lucru fiind valabil şi în cazul ctitoriei brâncoveneşti de la Sâmbăta de Sus, aşa încât mănăstirea aştepta din nou timpuri mai bune, în care să poată înflori, în care să poată deveni, ceea ce visase întemeietorul ei, Constantin Brâncoveanu, un centru religios şi cultural.

Al treilea ctitor al Mânăstirii Brâncoveanu a devenit Antonie Plămădeală, ales în anul 1982 Arhiepiscop al Sibiului, Mitropolit al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului. El a rezidit din temelie incinta mănăstirii, lucrare pe care a început-o în anul 1985, în vremuri extrem de dificile. Sub pretextul că se va construi o sală în care vor fi expuse obiecte de patrimoniu, dr. Antonie Plămădeală a reuşit să zidească o biserică nouă, pe lângă cea mică voievodală, cu un altar mascat cu un perete de cărămidă, care a fost înlăturat abia după Revoluţia din 1989.

Incinta mănăstirii, în formă de patrulater, este compusă din două corpuri masive de clădiri dispuse pe latura de nord şi de sud, cu două nivele, în plus, trei foişoare sculptate în piatră împodobesc incinta atât în interior cât şi în exterior.

Corpul de clădiri aşezat pe latura de sud cuprinde între altele, la parter, o trapeză încăpătoare, bucătărie şi chilii, la etaj, casa brâncovenească, o bibliotecă, un arhondaric, iar la mansardă muzeul, unde sunt expuse cărţi vechi, manuscrise, scrisori, icoane vechi pe sticlă şi pe lemn şi obiecte de patrimoniu colecţionate de Antonie Plămădeală.

În anul 1993 lucrările la noua incintă brâncovenească erau în mare parte finalizate, astfel că la 15 august s-a organizat sfinţirea atât a noului paraclis cât şi a întregului complex mânăstiresc nou ridicat. La slujba de sfinţire a mănăstirii au participat însuşi Patriarhul Ecumenic Bartolomeos I, Arhiepiscop al Constantinopolului şi Noii Rome, Prea Fericitul Părinte Teoctist, Arhiepiscop al Bucureştiului, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarh al României, şi Î.P.S. dr. Antonie Plămădeală, Mitropolit al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului.

Cele mai importante realizări, din punct de vedere cultural-istoric sunt însă amenajarea bibliotecii mănăstirii – „Biblioteca Mitropolit Antonie” – precum şi a muzeului acesteia.

Muzeul cuprinde o colecţie de manuscrise, cărţi vechi şi scrisori ale Î.P.S. Antonie. Cărţile vechi, foarte variate ca domeniu, din secolele XV-XVII, sunt în limbile latină, italiană, germană, franceză, arabă şi română cu caractere chirilice.

Dintre cărţile româneşti menţionăm o „Carte de învăţătură”, apărută la Iaşi în anul 1643, precum şi o „Evanghelie”, apărută la Bucureşti în anul 1682.

Atelierul de pictură pe sticlă continuă tradiţia, meşterii de aici realizând lucrări unice, foarte apreciate în ţară şi peste hotare.

Tot în muzeu pot fi admirate o serie de icoane vechi pe lemn, deosebit de valoroase, din perioada brâncovenească, precum şi icoane pe sticlă pictate în centre de tradiţie transilvănene: Nicula, Gherla, Mărginimea Sibiului, Cârţişoara sau Şcheii Braşovului.

Tot aici pot fi admirate colecţia numismatică – ce cuprinde sute de monede antice şi vechi – , dar şi colecţia obiectelor de cult, aparţinând în mare parte Bisericii Ortodoxe – cruci, potire, discuri, etc. -, dar şi Bisericii Romano-Catolice, Anglicane sau Evanghelice.

La fel de interesantă este şi colecţia de veşminte liturgice ortodoxe vechi, în majoritate din Basarabia.

În anul 2003, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, la Sâmbăta a fost inaugurată o nouă construcţie: Centrul Ecumenic – Academia de la Sâmbăta de Sus, ridicat la iniţiativa Înalt Prea Sfinţitului Antonie şi menită să găzduiască seminarii şi conferinţe teologice, cu caracter naţional şi internaţional. În noua construcţie pot fi cazate 160 de persoane şi tot atâtea au loc în sala ultramodernă de conferinţe. Slujba de inaugurare a fost oficiată de P.F. Părinte Patriarh Teoctist, alături de care s-au aflat ÎPS Antonie, mitropolitul Ardealului şi alţi patru episcopi.

Obştea mănăstirii numără acum aproximativ 40 vieţuitori, fiind condusă de părintele stareţ Arhimandrit Ilarion Urs.

Peste ani, dorinţa Domnitorului Martir Constantin Brâncoveanu de a ridica pe aceste meleaguri transilvănene un centru de întărire a credinţei ortodoxe şi a culturii româneşti a fost împlinită. Tocmai de aceea, Mănăstirea brâncovenească de la Sâmbăta de Sus este nu numai un monument al credinţei ortodoxe şi al culturii româneşti, ci şi un spaţiu în care frumuseţea locului, farmecul naturii, susurul râului Sâmbăta şi şoaptele de rugăciune alcătuiesc un crâmpei din frumuseţea şi pacea raiului.

Fotografii din arhiva personală – august 2010