Unirea cea Mare s-a putut realiza cu sacrificiile celor aproape 800 000 de mobilizaţi pe front, cu efortul diplomatic al câtorva oameni politici și cu voința marilor puteri ale Antantei câștigătoare în Primul Război. Arhiva de istorie orală vă prezintă o serie de mărturii-document cu o valoare excepțională. Sunt înregistrări de patrimoniu, realizate cu mulţi ani în urmă, cu oameni care au trăit în mod direct acest moment strălucit al istoriei noastre.
18 ianuarie 1919 se deschide Conferinţa Păcii de la Paris · delegaţia română condusă de Ion I.C. Brătianu stăruie pe lângă Consiliul Militar Aliat să permită României luarea sub control a întregului teritoriu la care aveam dreptul · la 28 februarie CMA admite mutarea liniei de demarcaţie pe calea ferată Satu Mare-Oradea-Arad · noul guvern socialist, instaurat la 21 martie la Budapesta, refuză să se retragă dincolo de linia de demarcaţie, iar atacurile asupra românilor continuă · situaţia devine tot mai încordată · la 16 aprilie 1919 Armata Română ia ofensiva împotriva Ungariei · la 1 mai maghiarii sunt aruncaţi complet peste Tisa · în noul război, armata noastră va înainta până la Budapesta · la 28 iunie 1919 România semnează Tratatul de pace cu Germania · la 4 iunie 1920 Puterile Aliate încheie tratatul cu Ungaria, la Trianon, aceasta recunoscând noile graniţe cu România.
Titus Gârbea avea 24 de ani în 1918, era absolvent al Şcolii de Artilerie şi luptase pe front cu gradul de sublocotenent, apoi, după Campania din 1917, locotenent.
„Când am sosit la Bucureşti, repede, toţi doritori să afle cum a fost acolo [la Adunarea de la Alba Iulia]. Eu le-am povestit, bineînţeles, oficialităţilor, ministrului, primului ministru care era Coandă şi zice: <Ei, ai făcut foarte bine! Acum pleci la Paris…> Eu am rămas surprins, Alba-Iulia, Paris… Pentru că delegaţia noastră a trebuit să plece la Paris, din cauză că americanii, oameni cu doxă la cap şi-au dat seama de pericolul cel mare al bolşevismului în Europa, că poate să se aprindă un foc uriaş ce se va întinde în toată lumea. Şi atunci, cuvântul de ordine al americanilor [a fost] <Repede, repede, să începem tratativele de pace, să dăm fiecăruia ce trebuie să dăm, să stabilim noile frontiere, ca să putem, după aceea, să ne concentrăm cu toate forţele contra comunismului ăsta care încet, încet, se ridică şi poate să ajungă şi în America.> Acesta era cuvântul de ordine al americanilor şi cu asta am fost eu primit. […]
Şi am plecat cu două geamantane pline cu această documentaţie, cu hărţi, cu diferite situaţii de populaţie, diferite grafice, în două geamantane grele, grele, de tot. Mi-a dat o cheie de la o cabină de vagon-lit şi un revolver în mână, de frică că traversând atâtea ţări să nu vie cineva să-mi fure această documentare de care avea nevoie delegaţia română care plecase, în cap cu Ionel Brătianu, preşedinte. Era şi o delegaţie militară alături, care era sub comanda unui general, Dumitrescu Toma. Şi traversând după aceea şi Italia, până în nord, am trecut prin Tunelul Simplon şi acest accelerat expres se numea la vremea aceea <Trenul Simplon>, pentru că trecea prin această trecere care era chiar în Elveţia, Tunelul Simplon.
Când am ajuns acolo, mă primeşte ataşatul militar, un colonel foarte cumsecade, Ionescu, care era foarte ocupat din cauza acestei delegaţii numeroase care venise de la Bucureşti. Și când am venit şi eu cu documentaţia, care era piesa principală pe care ne sprijineam noi, bineînţeles că m-a primit foarte bine, dar generalul Drindescu Toma era comandantul meu, şef de Stat Major pe front unde luptasem cot la cot şi mă cunoştea, zice: <Bine ai venit, mânzule!>, când am sosit eu la Paris. Asta m-a îmbărbătat pe mine, că eram primit de acest fost şef al meu de Stat Major al Diviziei 15 şi m-a condus repede la Brătianu, Brătianu care era foarte doritor să ştie şi cum s-au petrecut lucrurile la Alba-Iulia. Am stat de vorbă ore întregi şi mi-a spus: <Mai spune, şi mai spune…> Am luat masa acolo cu el, cu acest mare patriot român, Ionel Brătianu…”
[Interviu de Mariana Conovici, 1993]
