Povestirea lui Ion Creangă publicată în Convorbiri literare în 1885 a păstrat în memoria colectivă portretul lui Moş Ion Roată, ţăran din Câmpuri, judeţul Vrancea. Numele său este de atunci legat de cel al domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi de Unirea Principatelor din 1859. Numai că, la acea vreme, Roată nu era <moş>, cel puţin în accepţiunea noastră de astăzi, ci era un bărbat în putere, în vârstă de 50 de ani.
Fiind un vrednic gospodar în sat, om cu dreptate şi, se pare, ceva ştiinţă de carte, Ion Roată a fost ales deputat în Adunarea ad-hoc din Moldova, constituită în 1857. A fost prezent la toate şedinţele Adunării, alături de deputaţii boieri, preoţi şi, ca şi el, de reprezentanţi ai clăcaşilor. A votat propunerea pentru Unire, ba chiar a făcut mai mult decât atât: a ştiut să reprezinte cu insistenţă interesele clăcaşilor. Astfel, Ion Roată a adus în faţa boierilor o jalbă intitulată Propunerea deputaţilor săteni în care cerea, alături de alţi semnatari, împroprietărirea ţăranilor dependenţi. Aceasta a făcut ca, după închiderea Adunării, Ion Roată să fie persecutat de autorităţi şi hulit de boieri. S-a mutat în alt sat, în
Gura Văii. Mihail Kogălniceanu scria despre el, pe când era prim ministru: „Voi cita pe Ioan Roată, deputatul pontaş de la districtul Putna. Acest nenorocit a fost adus la laşi, supus cercetărei, pe urmă închis în grosul prefecturei, redus în sfârşit la sapă de lemn. Când, după îndoita alegere, domnitorul a trecut prin Focşani spre a lua frânele guvernului din Ţara Românească, înălţimea sa a binevroit a primi pre Ioan Roată şi a asculta durerele sale.” Durerile sale erau cele ale sutelor de mii de ţărani lipsiţi de pămât şi înrobiţi cu totul boierilor. De aceea, în 1864 când s-a aplicat reforma agrară a lui Cuza, Ion Roată a fost cel chemat să împartă loturile ţăranilor în satul lui. 14 ani mai târziu avea să primească, tot la intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, Ordinul Naţional „Steaua României” pentru contribuţia sa la înfăptuirea Unirii. A murit la 76 de ani, fiind înmormântat în cimitirul bisericii din Gura Văii.
Arhiva de istorie orală păstrează copia unui document sonor de o excepţională valoare: un interviu cu Dumitru Roată, nepotul de fiu al eroului povestirii lui Creangă. Înregistrarea a fost făcută în 1982, la Gura Văii, de Gabriela Câmpeanu de la Radio Iaşi.
„Bătrânii noştri, din satul nostru, ne-au povestit şi ei nouă şi am prins şi eu cuvântul de la ei. Dar eu n-am văzut pe tata-moşul, că opt ani de zile înaintea mea a murit. Eu-s născut în 1890 şi tata moşu o murit în 1882. Tata meu o fost feciorul lui.
Ce vă povestea tatăl dumneavoastră despre bunicul, despre tata-moşu, moş Ion Roată, cum era el ca om, cum arăta, ce fel de fire avea?
Era om cinstit şi bun la suflet cu toată lumea… Din nepoţii ăia [ai lui] numai eu am rămas, Dumitru Roată. A avut nepoţi, a avut mai mulţi nepoţi. […] A avut patru copii, doi băieţi şi două fete.
Şi cum de l-au ales pe el tocmai, reprezentantul ţăranilor din părţile astea?
A fost om înfipt în toate treburile, om gospodar, om muncitor, ştia să vorbească, aşa că de aceea l-au ales ca deputat în Divanul ad-hoc. […] Poporul, poporul l-a ales ca deputat.
A fost, până mai înainte de a se duce la Unire, acolo. Poporul l-a ales în sat, om gospodar, om priceput care, când s-au împărtit moşiile şi s-au dat la fiecare câte trei-patru fălci de moşie, pe el l-au pus ca împărţitor, să împărţească. Şi el a împărţit la popor, el aşa a zis, cum [dăm] la bogat, cum [dăm la fel] la sărac, om cu dreptate. Cunoştea nevoile oamenilor şi l-au ales pe el de l-au trimis înaintea lui Cuza Vodă… Şi acolo a cam <atins> boierul şi boierul pe urmă l-a luat ca duşman. Mi-am adus aminte acuma, a fost chinuit tare, a fost [dus] într-o căruţă, să-l omoare […].
Când a venit Cuza, a fost acolo multă lume; când a auzit că vine Cuza Vodă a fost şi tata-moşul Roată şi atuncea nu putea să intre ca să stea de vorbă cu Cuza Vodă. El, ca să vadă [Cuza] mai departe, a ridicat o prăjină şi a pus în prăjină o hârtie acolo, cu două-trei vorbe cât a pus el acolo şi a ridicat-o în sus. Şi atunci când a ridicat prăjina aceea în sus, Cuza a strigat la popor: <Faceţi loc la necăjitul cela să vină până la mine, aicea!> Atuncea [lumea] a făcut loc şi s-a dus înaintea lui Cuza. Şi a întins scrisoarea şi a buchisit oleacă acolo, că nu era scris cum trebuie. Şi a spus Cuza: <Moşule, spune din gură ce ai, că aici e polologhie multă scrisă. Spune din gură…> Atuncea a început a spune: <De la Divanul ad-hoc nu mai pot trăi cu boierii. Uite că m-a dus aşa, că mi-a făcut aşa, că mi-a făcut aşa… şi-mi ia vitele din pământul nostru şi le duce la obor şi, în fine, îşi bate joc de mine, de atuncea, ca de un câine. Şi m-a scuipat şi în faţă, boierul.> Atunci, Cuza l-a chemat pe tata-moşul la el, i-a dat o pungă cu bani <Du-te, moşule, plăteşte datoriile toate, să nu mai aibă boierul cu dumneata… şi spune-i că unde a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul şi ţi-a şters ruşinea!> Pentru că, spunea el, tata-moşul spunea, <Cum, eu mai am onoare la popor când [boierul] a scuipat în faţa mea?!>”
