Chipuri ale iernii, în culori

Ademenind cu nesfârşitele sale întinderi albe, iarna a incitat, de multe secole, cele mai înzestrate peneluri. Explorate cu precădere în nordul Europei, peisajele hibernale dezvăluie munţi, păduri, copaci acoperiţi de omăt, ape îngheţate, definindu-se în sine sau într-o ocazională interacţiune umană cu mediul. Primele reprezentări ale zăpezii în arta europeană sunt estimate a data din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, una dintre temerarele încercări de a acorda un loc aparte în compoziţie simbolurilor iernii apărând, de exemplu, în cazul unor secvenţe dintr-o serie de fresce de secol XV, la Turnul Aquila al Castelului del Buonconsiglio, vechea reşedinţă, pentru şase secole, a principilor-episcopi de Trento. În frescele de la Trento, care abordează ciclicitatea lunilor anului, fresca atribuită lunii ianuarie descrie o bătaie cu bulgări de zăpadă, astfel aducând în faţa privitorului un peisaj meticulos observat, plasat în faţa castelului, unde episcopul şi nobila sa companie se amuză cu un joc al bulgărilor. În fundal se văd vânători cu câini, iar în plan îndepărtat munţi înzăpeziţi, deşi câţiva arbuşti verzi nu par deranjaţi de frigul iernii. O serie importantă de scene de iarnă au reprodus artiştii secolului al XV-lea în manuscrisele iluminate. Unii dintre cei mai cunoscuţi, fraţii Limbourg, au lucrat, la început de secol XV, la manuscrisul comandat de bogatul aristocrat burgund, ducele de Berry, ‘Les Très Riches Heures du duc de Berry’ (Orele îmbelşugate ale ducelui de Berry), ilustrând viaţa în societate, muncile agricole, anotimpurile, cu peisaje pentru fiecare lună a anului. Imaginile corespunzătoare lunilor ianuarie şi februarie, bogate în zapadă, sunt populate cu personaje – oameni şi animale – înfruntând greutăţile iernii. Albul zăpezii pare încălzit de ocrul auriu al adăposturilor şi intră într-o deplină armonie cu albastrul veşmintelor unor personaje, culoare regăsită şi în calendarul aflat în partea de sus a imaginii.

Iarna îşi rezervă un loc aparte în lucrările celui mai însemnat pictor flamand al secolului al XVI-lea, Pieter Bruegel cel Bătrân. În ‘Masacrul inocenţilor’ sau ‘Recensământul de la Betleem’, artistul inversează ordinea obişnuită a subiectelor, tema religioasă contopindu-se în peisajul hibernal, care încearcă să domine. În opera sa ‘Adoraţia magilor în peisaj hibernal’ apare şi ninsoarea, iar în tabloul ‘Vânători în zăpadă’ descrie, într-un fel de premieră, viaţa într-un sat flamand în acest anotimp – un sat înzăpezit, unde un mic grup de vânători îşi croişte drum prin nămeţi. Peisajul este vast, pe dealul abrupt sătenii desfăşoară diverse activităţi, unii patinează pe lacurile îngheţate, alţii joacă un sport de iarnă, iar în fundal se văd munţi abrupţi şi chiar un oraş. Frigul devine şi el un personaj, la fel ca lacurile îngheţate în care se reflectă cerul plumburiu. În alt tablou, ‘Peisaj iernatic cu o capcană pentru păsări, cu patinatori pe un râu îngheţat’, artistul flamand contrapune personaje înveşmântate în roşu mediului monocrom marcat de griuri colorate. Peisaje hibernale pitoreşti au redat şi alti artişti flamanzi, în secolul al XVII-lea, precum Hendrick Avercamp, care aglomerează compoziţiile cu scene de iarnă cu o mulţime de personaje, patinatorii fiind preferaţi, ca în ‘Peisaj de iarnă cu patinatori’ sau ‘Jucători de kolf pe gheaţă’. Alţi pictori ai epocii de aur din Ţările de Jos, ca Jacob van Ruisdael, Jan Steen, Jan van Goyen ori Isack van Ostade, sunt mai concentraţi pe atmosferă, suprinzând în peisaj mori de vânt, castele, ruine, locuri puţin populate, dominate de un cer înţesat de nori şi, uneori, ameninţător.

În stilul rococo al secolului al XVIII-lea, în ‘Patru anotimpuri: Iarna’, artistul francez Francois Boucher, în locul descrierii naturii sau a unor scene de tip nordic, preferă prezentarea unei elegante aristocrate într-o sanie extravagantă, împinsă de un distins personaj masculin, un tablou dedicat amantei oficiale a regelui Ludovic al XV-lea, Madame de Pompadour. O revărsare a zăpezii peste natură descrie francezul Gustave Courbet, în ‘Iarnă, efect de zăpadă’. În alte peisaje de iarnă artistul studiază viaţa animalelor pădurii în interacţiunea lor cu natura, căutându-şi adăpost, iar in ‘Iarnă în Jura’ surprinde un personaj uman, în tonuri de ocru şi oranj, mergând anevoie pe o cărare prin pădurea subjugată de zăpadă, sugerând un anotimp apăsător, care împovărează deopotrivă oamenii, animalele şi natura. Un fel de melodie a iernii îşi găseşte armonia sub penelul plin de har al lui Pierre-Auguste Renoir, în peisajele sale de iarnă. O emoţie a albului şi griurilor colorate, cu copaci într-un dans al goliciunii transmite pictorul francez în ‘Patinatori în Bois de Boulogne’, amintind de scene din compoziţiile lui Breugel.

Reprezentant al romantismului german, Caspar David Friedrich aduce un omagiu în operele sale grandorii şi solemnităţii naturii, ca în ‘Dolmen sub zăpadă’ sau ‘Marea de gheaţă’. Contemporanul său, englezul William Turner, înfăţişează, în tuşe tumultuoase, o furtună de zăpadă, punând accent pe atmosferă şi emoţie. Influenţat de pictorul englez John Constable, peisagistul rus de secol XIX, Alexei Savrasov, descrie în specificul său stil liric iernile grele caracteristice regiunii sale, în ‘Noapte de iarnă’, ‘Drum de iarnă’ sau ‘Turnul Sukarev’.

Impresioniştii francezi experimentează în peisajele lor hibernale fine jocuri cromatice şi inepuizabile efecte ale luminii. Claude Monet, care îşi revendica ‘doar meritul’ de a se fi străduit să reproducă ‘propriile impresii faţă de fenomene trecătoare şi schimbătoare’, este fascinat, în tabloul ‘Căpiţe de fân, ninsoare, dimineaţa’, de reverberaţiile zăpezii, iar în lucrarea ‘Căruţa, drum cu zăpadă, la Honfleur’, surprinde un peisaj aproape pustiu, supus atotputerniciei iernii. În ‘Boulevard Saint Denis, Argenteuil’ sau ‘Efect de zăpadă la Argenteuil’, Monet captează momentul în care soarele străpunge norii vag luminând cerul iernii; în ‘Stradă lângă Vétheuil, iarna’, ‘Soare de iarnă la Lavacourt’ sau ‘Drumul spre Giverny iarna’, observă şi redă infinitele variaţii ale luminii în dansul nuanţelor. Remarcabilă este celebra ‘La Pie’ (Coţofana), unde pictorul apelează la umbrele colorate, folosind aici albastrul şi galbenul, într-unul dintre multele sale peisaje de iarnă scăldate de blândeţea soarelui. În ‘Zăpadă la Louveciennes’, Alfred Sisley topeşte, parcă, formele gardului, zidului, copacilor, drumului în reflexele albe ale zăpezii. Camille Pissarro surprinde cu al său talent instantanee ale razelor soarelui, în ‘Stradă iarna cu zăpadă, în lumina soarelui’, ‘Pontoise, drumul spre Gisors iarna’, iar Vincent van Gogh, în ‘Peisaj cu zăpadă’, cu o frematândă atingere aşază pe pânză un personaj uman şi un câine înaintând spre câteva case plasate în fundal, pe un drum care dizolvă albul zăpezii într-o paletă caldă presărată cu tonuri de roşu, oranj şi grăbite note de albastru şi verde. Gustave Caillebotte alege, în ‘Grădina Petit Gennevilliers iarna’, un fundal aerat, spre care duce o cărăruie verde, neatinsă de zăpadă, ca într-o aşteptare a primăverii. Însă în tabloul ‘Acoperişuri sub zăpadă, în Paris’, dominant de griuri, tăcerea iernii este marcată de obloanele trase, de absenţa oamenilor şi de copacii desfrunziţi. Cu două suprafeţe mari gri şi una albă, la a căror graniţă se rostogolesc forme divers colorate, ‘Vedere de iarnă’ a lui Paul Klee experimentează o întrepătrundere a expresivităţii muzicale cu o poezie a formelor şi culorilor. ‘Peisaj cu zăpadă’ de Pablo Picasso impune ritmul unui dans al ramurilor de copaci, pe un fundal de zapadă, iar Wassily Kandinsky imaginează un peisaj de iarnă fără note de alb, însufleţit, în schimb, de contraste albastru-oranj, galben violet şi rosu verde. Cerul galben e marcat de efecte de verde şi alb, cărarea spre casa galbenă din centru e, surprinzător, roz, iar colina devine un creuzet cromatic. Precursor al expresionismului, Edvard Munch a creat o serie de peisaje cu motive ale iernii norvegiene, ca ‘Iarna în pădure, Nordstrand’, care ne invită să ascultăm tăcerea perfectă a naturii, pe unde pare să nu fi rătăcit picior de om, într-un echilibru fin între linii curbe şi drepte, între zonele întunecate şi cele luminate, între formele simplificate şi spaţiu. În ‘Zăpadă proaspătă pe bulevard’, sunt prezente două personaje asemenea unor ciuperci, unul în roşu, altul în albastru, străbătând aleea înzăpezită, printre şirurile de copaci cu trunchiuri verzi, ce par a se înclina să le salute. E o expresivitate abstractă a formelor colorate, în care mediul reflectă starea emoţională a personajelor şi a naturii. Inspirat de mişcarea artistică Secesiunea vieneză, Friedensreich Hundertwasser, care spunea ca „linia dreaptă nu corespunde naturii”, aduce, în ‘557 de case în zăpadă sub ploaia argintie’, ca personaj principal un grup de case ca din turtă dulce, cu acoperişuri roşii, cu un contur fluid, la care se ajunge pe un drum tot roşu, dezordonat, zăpada fiind parcă un accesoriu. Magician al compoziţiei, pictorul canadian Rob Gonsalves descrie în ‘Pătura albă’ un personaj dormind sub o pătură de zăpadă, lângă un felinar, departe de casa încălzită, iar în ‘Iluzie optică’ se strecoară, parcă, pe furiş, patinatori pe un râu îngheţat, printr-o pădure înzăpezită.

Cu rafinata sa iscusinţă a construcţiei plastice, Ion Andreescu, unul dintre cei mai plini de har pictori români ai secolului al XIX-lea, învăluie peisajele sale de iarnă în tihna melancoliei şi în confortul solitudinii. ‘Iarna în pădure’, ‘Iarna la marginea Barbizonului’ sau ‘Iarna la Barbizon’, picate la câte un an distanţă, dezvăluie o bogăţie de tonuri ce încarcă atmosfera plumburie cu o emoţie aparte, prin gradarea griurilor colorate şi ritmul perfect al liniilor verticale şi orizontale. În ‘Iarnă la bariera Filantropiei’ sau ‘Peisaj de iarnă’, Ştefan Luchian, delicat mânuitor al penelului, aşterne pe pânză atmosfera încărcată a cartierelor periferice ale Bucureştiului, în intensităţi cromatice vibrante, cu o spontană rigoare a ritmului. Într-un dans subtil al tonurilor, între albul zăpezii şi roşul acoperişurilor, surprinde Jean Al. Steriadi atmosfera hibernală în lucrările ‘Peisaj de iarnă’ sau  ‘Iarnă în Bucureşti’. Arthur Verona zugrăveşte, în tabloul ‘Sanie cu zurgălăi’, un drum cu o sanie anevoie trasă de cai, într-un peisaj pustiu, unde cerul luminat de bunăvoinţa soarelui, cu reflexii în zăpada neatinsă, domină compoziţia. Alexandru Ciucurencu propune o paletă restrânsă, un desen concis, cu forme geometrizate, în ‘Peisaj de iarnă’ sau ‘Peisaj citadin iarna’. Cu o deosebită emotivitate compune Constantin Piliuţă ipostazele iernii în peisajele sale, în tonuri luminoase, lăsând meditaţia să cuprindă întinderile albe ale pădurii sau satului. Cu gigantica sa vigoare cromatică, Ion Ţuculescu zugrăveşte mahalalele modeste, unde albul zăpezii se lasă doborat de intensitatea tuşelor de roşu, ocru, verde sau galben, iar în ‘Iarna în pădure’ include şi elemente folclorice. Creator al unui univers plastic neasemuit, deopotrivă verosimil şi oniric, Ştefan Câlţia contopeşte în operele sale personaje adesea fantastice, într-o subtilă armonie cu peisajele cucerind suprafeţe întinse, aflate sub ocrotirea unui tâlc aparte. ‘Iarna’ sa e însufleţită de o muzică ce aşterne peste întreaga compoziţie o tihnă sacră. Aceeaşi pace desăvârşită învăluie peisajele şi în ‘Iarna cu cer roşu’, ‘Zburătorul cu mantie roşie’, ‘Fata cu Vâsc’ sau ‘Iarna Casei Albastre’.

Autor: Cristina Zaharia