“Securitatea” – Oficial “Direcția Generală a Securității Poporului” – a fost înființată în 1948 având ca misiune înlocuirea unor servicii secrete române – Direcția Generală a Poliției de Siguranță și Serviciul Special de Informații – cu o structură de tip sovietic. În cadrul Securității a existat Serviciul de Contraspionaj, care trebuia să-i supravegheze pe străinii aflați în țară și să-i împiedice pe români să intre în contact cu ideile occidentale ajunse în România prin ziare, cărți, muzică, filme. O atenție deosebită a fost acordată Armatei. Militarii și, în special, ofițerii au fost atent supravegheați – telefoane ascultate, corespondență deschisă. Această suspiciune a creeat o stare de neîncredere, de tensiune între Armată și Securitate. La începutul anilor 50, la începutul Războiului Rece, aviația americană a parașutat noaptea săculeți cu ziare, manifeste, fluturași. Unele parașute, purtate de vânt, au ajuns și în unele unități militare, inclusiv în zona fortificațiilor construite pe litoralul Mării Negre. Serviciul de Contraspionaj a dorit confiscarea tuturor parașutelor, ceea ce a atras nemulțumirea soldaților care doreau să le păstreze. Disputa dintre Armată și Serviciul de Contraspionaj a fost rezolvată de generalul Ion Șuța – sef Secția Operații – Regiunea II Militară București.
„La începutul anilor 50, pe litoralul Mării Negre au fost construite fortificații care să ne aprere de un eventual atac de pe mare. Deservirea acestor fortificații a fost încredințată unei „Brigăzi de mitraliere artilerie” . Militarii acestei brigăzi aveau petliţe de infanterie și aveau o anumită pregătire pentru lupta în cazemate. Comandantul, un locotenent colonel, avea punctul de comandă la Constanţa. Iniţial, nu se prevăzuse ca trupele să staționeze o perioadă lungă de timp. Au apărut alte probleme: trebuia asigurată trupei condiții de odihnă, hrană, igienă, încălzitul pe timpul iernii…. Toate acestea erau nişte lucruri extraordinare, mai ales pe litoral, unde aprovizionarea cea mai grea era cu apă potabilă.
Zona unde erau aceste fortificaţii era interzisă pentru oricine. Era ordin de la partid că în această zonă au dreptul să intervină doar militarii care deserveau aceste fortificații şi şefii lor nemijlociţi. Cum zona aparținea de Regiunea II Militară București, eu, care eram șeful Secției Operații, am primit dispoziție să execut acest ordin. Cei de la Securitate -Serviciul de Contrainformaţie erau dornici să găsească pe cei care erau antisovietici, „duşmani ai poporului”. Au încercat să penetreze dispozitivul nostru. Bineînţeles că au primit riposta din partea soldaţilor. Prin 1954 – 1955 serviciile americane au lansat paraşute cu materiale de propagandă: manifeste, declaraţii, presă în limba română. Aceste parașute erau căutate de Securitate care spunea că ei sunt autorizaţi să culeagă toate materialele de propagandă și să le ducă la Bucureşti. De fapt, toată lumea dorea pânza paraşutei care era de o fineţe deosebită și din care se puteau face cămăşi… Soldații dădeau această pânză nevestelor care făceau cămăşi şi rochii şi se lăudau prin satele lor: “iată ce mi-a adus bărbatul meu!”
Solicitarea Securității i-a iritat pe soldații mei: “Cum, la mine în sector cade paraşuta şi vine [de la Securitate] şi mi-o ia? Păi, nu e paraşuta mea?!” S-a ajuns la o stare de tensiune. Şi atunci, cu de la mine putere, am dat ordin: “Cum cade o paraşută, o luaţi şi cu primul agent o trimiteți la mine, la Bucureşti!” Şi, într-adevăr, au executat acest ordin. Când au venit cei de la contrainformaţii: “Unde e paraşuta?” ,,La Bucureşti.” ,,La cine?” ,,La tovarășul colonel Şuta!” Cum am primit pasașuta și sacul cu manifeste, le-am predat imediat șefului de Stat Major, generalului Vasiliu Alexandru. Acesta le-a prezentat comandantului regiunii şi, după aceea, la minister. Din cauza ordinului dat de mine, am intrat în conflict cu Serviciul de Contrainformații, în special cu șeful serviciului, căpitanul Victor Ranga. Din acel moment, acesta mi-a făcut multe necazuri”.
[Arhiva de istorie orală. Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1998]
