Academicianul Dan Berindei, la 95 de ani

Dinspre tată, istoricul Dan Berindei (născut la 3 noiembrie 1923) este nepotul arhitectului Ioan Berindei, cel care a dăruit Bucureştiului Palatul Cantacuzino din Calea Victoriei, Casa Assan din Piaţa Lahovary, Palatul Culturii din Iaşi şi alte splendide monumente de arhitectură. Din partea mamei, este urmaşul unor mari generali, Anton şi Grigore Berindei, cu moşii în Teleorman. De altfel, strămoşii săi mai îndepărtaţi se trag din neamul lui Constantin Brâncoveanu. Cu o asmenea genealogie, preocuparea pentru istorie a domnului Dan Berindei nu este, poate, o simplă întâmplare.
A fost cercetător şi secretar ştiinţific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”; a fost preşedinte al Secţiei de Istorie şi Arheologie a Academiei şi vicepreşedinte al prestigioasei instituţii; este doctor în istorie şi membru al Academiei Române. De la absolvirea Facultăţii de Litere şi Filosofie în 1945, a publicat peste 50 de volume şi sute de articole în reviste. L-au preocupat teme legate de evoluţiile social-politice ale secolelor XVIII-XX, de relaţiile internaţionale, dezvoltarea culturală a României şi a statelor europene din această perioadă. A studiat aşadar epoci frământate, iar viaţa l-a silit să trăiască el însuşi epoci de acest fel. Acum, la peste 95 de ani, istoricul Dan Berindei priveşte totul fără patimă, cu înţelepciunea pe care i-o dă vârsta.
Cu multă vreme în urmă, a oferit interviuri ample pentru Arhiva noastră de istorie orală, atât ca cercetător şi membru al Consiliului Ştiinţific al Secţiei de istorie orală a Radiodifuziunii, cât şi ca martor al unor evenimente importante din istoria noastră recentă. Iată câteva fragmente.

Cercetător la Institutul de Istorie, un institut-mamut

„Am intrat la Facultatea de Istorie în toamna anului 1941. Era, în fond, primul an de război, primul an de război care în momentul acela ne părea nouă că va fi un război şi scurt şi victorios. […] Şi am terminat cu facultatea şi-am intrat într-o lungă pauză, din februarie ’45, când m-am şi însurat, până în decembrie ’46, în care am alergat după post. Ei, erau încă vremuri… erau alte vremuri, în care existau încă părinţii, în care nu se puneau problemele materiale. Ţin minte că tata mi-a dat aşa o sumă cu care noi să trăim un an de zile. Şi, între timp, a murit profesorul Berechet şi a venit băiatul lui la mine şi mi-a spus dacă nu vreau să-i cumpăr biblioteca. Şi eu am băgat toată suma aceea – care nu mai ţin minte cât era, era o sumă destul de importantă – să cumpăr biblioteca lui Berechet, zicând că fac o afacere extraordinară, că-mi ţin ceea ce nu am eu şi că restul o să le vând cu bucata, că-mi scot şi banii şi am şi câştig în afacerea asta. Rezultatul: stăteam atunci într-o garsonieră în care se făcuse un munte uriaş de cărţi. Rezultatul pozitiv este că am rămas cu cărţile – Berechet fusese prieten cu Iorga – şi aveam făcute multe cărţi de la Berechet, <fondul Iorga>, ca să zic aşa, şi am vreo 10 metri liniari de Iorga, datorită lui Berechet. Dar, pe de altă parte, trebuie să spun că până la urmă a trebuit să chem un anticar, căruia i-am dat pe nimic maldărul ăla care stătea în mijlocul casei, pe care eu, evident, n-aveam talentul de a-l desface, răbdarea, timpul şi aşa mai departe. Dar cam aşa era… După aia, ţin minte că am mâncat noi pâine şi cu murături multă vreme, dar eram tineri şi n-avea importanţă, până când, în sfârşit, la sfârşitul anului am intrat la Institutul de Cercetări Balcanice. […]

În ’48 au început operaţiile de formare a <Institutului de Istorie şi Filosofie>, îi spunea în vremea aceea, în care au fost înghiţite toate institutele, inclusiv Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice. A devenit un institut-mamut, cum nu fusese până atunci, pe vremea aceea nu exista. Era de două ori mamut pentru că era un institut care avea bucăţele din toate institutele care existaseră până atunci, deci oamenii din toate aceste institute, la care se adăuga însă şi un fond ne-scriptic şi un număr de colaboratori externi. Acuma era faza în care tot mersul istoriografiei era dictat de Roller; directorul institutului era Constantinescu-Iaşi care era pur şi simplu un paravan, în fond Roller era cel care hotăra. Hotăra şi-n rău, hotăra şi-n bine trebuie să spun, pentru că, din punct de vedere material, probleme nu existau. El fiind în ierarhia de propagandă cam pe locul trei – erau Chişinevschi, Răutu, Roller – a tras spuza pe turta lui. Din pricina aceasta, dacă urmăriţi, o să vedeţi că în anii ’52-’53 a apărut un număr enorm de documente – cum au apărut este altceva, dar au putut să apară! Astăzi ne luptăm pentru un volum sau două pe an, atunci au apărut, cred, 10-20 de volume de documente.”

Meseria de mecanic

„În ’52 a venit <marele val> [de demiteri], în două serii successive; în vară am scăpat de primul val şi am fost scoşi, vreo 20 cred, în toamnă, au urmat ceilalţi. Am fost, cred, vreo 40 de oameni scoşi în anul acela. Cred că eram scoşi aproape jumătate, dacă nu mai mult de jumătate din efectivele institutului… noi nici n-am avut, ca să spun aşa, măcar norocul pe care-l avuseseră cei mai în vârstă care fuseseră înaintea noastră şi care fuseseră folosiţi colaboratori externi. [Articolul de lege] pe care-l avusesem eu ştiu că mă autoriza numai să fiu angajat ca să lucrez pe stradă. Şi faptul că am putut să mă angajez ca să lucrez într-o cooperativă ca mecanic a fost o derogare a ceea ce aş fi avut eu dreptul în mod legitim. [La întreprinderea <Mecanica nouă>] toţi fuseseră oameni cu probleme de dosar, de origine şi aşa mai departe. La mine se mai adăugase că nevastă-mea fusese arestată în vara lui ’51 şi fusese judecată şi trebuia să iasă în iulie ’52.

[Petre] Constantinescu-Iaşi, care… – eu îi sunt foarte recunoscător! – fusese în relaţii foarte bune cu socru-meu şi socru-meu şi cu nevastă-mea îl vizitaseră la Doftana, când el era închis la rândul lui. […] Şi Constantinescu-Iaşi, în ceea ce mă priveşte şi în ceea ce o priveşte nevastă-mea, după ce a fost eliberată, s-a purtat nu numai corect, dar s-a purtat chiar cu multă bunăvoinţă şi chiar … mă rog, creindu-şi, poate, anumite probleme. Dar n-a putut face nimic…. Singurul lucru, că mi-a mai schimbat [încadrarea în litera legii], că aveam o literă şi mai cumplită şi mi-a ridicat o literă în plus la scoaterea [din institut]. […]
Şi aşa că pentru mine a fost o pauză de institut, o pauză care într-o primă parte a fost destul de grea. Eram în momentul acela cu fiu-meu care avea vreo 3 ani – născut în ’48 – deci mergea pe 4 ani şi, pe de altă parte, cu fiică-mea care fusese născută la închisoare şi o primisem când a avut vreo 7-8 luni. Deci, eram cu amîndoi şi cu litera respectivă, scos… Am avut norocul că am avut un vecin în strada Toamnei unde locuiam, care era inginer şi care m-a dus el la o cooperativă la care lucra. Dar n-a avut curajul să meargă cu mine, doar m-a băgat la şefa de cadre a cooperativei şi mi-a urat succes, rugându-mă să nu-i spun aceleia că el m-a trimis. Am intrat la această şefă de cadre care se chema Ţurlea […]şi ea mă întreabă: <Dumneavoastră ce doriţi ?> <Am venit să mă angajez ca mecanic.> <Dar dumneavoastră aveţi pregătire ?> Eu zic: <Aşa, ştiu şi eu să umblu cu o maşină, n-am o pregătire specială.> <Dar de unde veniţi ?> <De la Institutul de Istorie, sunt istoric.> <Şi ce căutaţi aici ?> <Am fost eliberat…>, era terminologia minunată care se folosea. <Dar de ce aţi fost eliberat ?> <Am fost eliberat pentru că nevastă-mea este închisă!> <De ce este închisă ?> Zic: <Pentru că a făcut prostia să ducă o scrisoare …>, că, într-adevăr, nevastă-mea a fost închisă pentru o supra-prostie, adică: un fost deputat ţărănist, ales în ’46, care era urmărit, se ascundea şi printr-o prietenă comună, fata lui Berechet, i-a trimis un bileţel soacrei mele, iar fata lui Berechet a găsit mai comod – stând în apropierea noastră – să o ducă nevesti-mii, ca ea s-o aducă soacră-mii. Şi-n care bilet el cerea să-i găsească câteva nopţi să se poată adăposti undeva. Ei, rezultatul a fost că s-a făcut un fel de <lanţ>: soacră-mea a vorbit cu fratele ei care era ginerele lui Sadoveanu, Costache Popa, care nici el n-a putut să rezolve problema, dar s-a întâlnit cu respectivul, ca să-i spuie că nu poate. În momentul când s-au întâlnit – probabil erau urmăriţi – au fost luaţi amândoi şi după aceea, pe fir, s-a mers înapoi: soacră-mea, nevastă-mea şi în total la proces au fost vreo 50 şi ceva de oameni implicaţi… apăruseră pe traseul ascunderilor omului ăstuia. Din treaba asta a intrat într-un proces de complicitate, de înaltă trădare şi a primit doi ani de zile. Soacră-mea a avut trei ani de zile şi era mai în vârstă, dar nevastă-mea… Avantajul a fost – dacă se poate spune – că a avut această naştere de închisoare.
Şi deci, îi spun motivul şi atuncea când îi spun, zice: <Bine, dar mama cum de n-a sfătuit-o să nu se bage în aşa ceva ?> <Păi mama e şi ea… [arestată]. Sunt închise amândouă!> Şi-atuncea ea, enervată, zice: <Bine, dar tatăl, bărbat în casă …> Zic: <Socru-meu e închis din ’47, de cinci ani de zile e închis…> La care ea, mai enervată, zice: <Bine-bine, şi dumneata ce faci ?> <Păi, eu ce să fac ? Eu am doi copii, unul care are vreun an şi ceva şi celălalt care are vreo 3 ani şi ceva şi din cauza asta am venit la dumneavoastră, pentru că eu trebuie să găsesc o soluţie. Dacă aş fi numai eu, hai să zic… Am doi copii, trebuie să-i cresc! Trebuie să găsesc o soluţie, indiferent care…> Zic: <Sunt tânăr, o să mă adaptez !> Totuşi, în vremea aceea eram într-adevăr tânăr, aveam vreo 25 de ani … Nu, vreo 27 de ani sau 28 de ani. Ea-mi spune … Tocmai, vedeţi, aceste întâmplări… tinerii din ziua de astăzi nu ştiu nimic şi nu înţeleg nimic din ce-a fost … […] Şi zice: <Bine, dar tatăl dumitale ?> <Tata e la Canal!> Şi-atuncea a dat din umeri, aşa, şi mi-a zis: <Bine, vino mâine. Te angajăm!> După acest interogator, o cadristă adevărată trebuia să mă dea pe uşă afară. Şi nu numai că m-a angajat, dar după aia venea din timp în timp în atelierul în care lucram şi-mi dădeam seama că venea tocmai să vadă dacă totu-i în ordine cu mine.

Trebuie să spun că pentru mine a fost o experienţă minunată! Nu regret absolut deloc, pentru că am intrat într-un cu totul alt mediu, un mediu foarte special, pentru că în cooperativele acestea erau oameni de pretutindeni. Era, de pildă, un şofer care îşi pierduse braţul într-un accident. El nu mai putea să fie şofer, dar cu un braţ putea munci. Era, după aceea, un adventist care nu putea lucra decât la cooperativă, că el nu lucra sămbătă. Erau vreo două fete de la ţară, încântate că pot să lucreze la oraş. Era iarăşi o cucoană care, săraca… al cărei bărbat era închis, deci eram nişte colegi de suferinţă. Şi era după aia şeful atelierului care era dintre noi singurul, într-adevăr, de meserie, care era foarte priceput, care s-a purtat corect, trebuie să spun… Cu toţii m-am împăcat foarte bine!”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1994]