Radio Iaşi este urmaşul postului Radio Moldova care fusese dat în funcţiune în noiembrie 1941, închis trei ani mai târziu, la intrarea trupelor sovietice în oraş · 1 ianuarie 1954: se dă în funcţiune un nou emiţător la Iaşi · 1 mai 1956: Radio Iaşi începe să emită ca post teritorial, alături de cele înfiinţate la Cluj, Craiova şi Timişoara în anii precedenţi · studioul este necorespunzător din punctul de vedere al volumului şi acusticii, situat într-o casă frumoasă, dar mică · emisiunile au aceeaşi structură ca peste tot: puternic propagandistice în anii ’50, apoi mai „liberalizate” în anii ’60 şi din nou apăsate de cultul personalităţii lui Ceauşescu · cu timpul, emisiunile culturale se diversifică, având ca obiectiv prezentarea valorilor naţionale · octombrie 1972: Radio Iaşi organizează un concurs de creaţii corale inspirate din poezia eminesciană · octombrie 1982: începe ciclul radiofonic „Momente din istoria teatrului românesc”.
Prozatorul şi publicistul Grigore Ilisei este o personalitate a literaturii noastre, cunoscut pentru volumele sale Ceasul oprit, Pasaj de raţe sălbatice, Fălticeni-mon amour. Mai puţini ştiu însă despre activitatea sa de jurnalist de presă scrisă şi radio. După absolvirea Facultăţii de Filologie din Iaşi în 1966, a fost mai întâi redactor la Studioul de Radio Iaşi, apoi corespondent pentru Radio Bucureşti (1968-1972) şi redactor-şef adjunct la Radio Iaşi (1972-1983). A fost redactor la revista „Convorbiri literare” (1983-1990), director al Studioului de Radio şi Televiziune Iaşi (1990-1994), director şi realizator de emisiuni la Studioul de Televiziune Iaşi (1994-1997). După mărturisirile sale, cochetase cu presa scrisă încă din liceu, când avea colaborări la ziarul „Zori noi” de la Suceava şi „Flacăra Iaşului”. Atunci când a ajuns să lucreze la Radio Iaşi avea deja ceva experienţă în presă, un domeniu care l-a pasionat întotdeauna şi despre care vorbeşte cu plăcere.
„În acea perioadă [1966] în care a fost un aflux puternic de oameni tineri, un transplant de fibră nouă şi dinamică, care a primenit faţa postului – care avusese [totuşi] şi până atunci emisiuni bune şi de bună calitate, evident – în acel context, în acel moment am intrat şi eu în redacţia aceasta a Radioului Iaşi. N-a fost o intrare uşoară, pentru că nu era simplu, la vremea respectivă. Eu eram absolvent de filologie, menirea mea era să plec la ţară, să fac stagiul la ţară… şi s-a găsit un vicleşug, să zic aşa, al transferării mele, de fapt de la Flacăra Iaşului unde lucrasem de-a lungul timpului nişte luni de zile, către Radio Iaşi… Şi în felul acesta am intrat…
Din ’66 până în ’68 am lucrat în Redacţia culturală, Secţia culturală a Radioului Iaşi. Din ’68 am devenit corespondentul Radioului Bucureşti pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. În ’73 am fost chemat la Bucureşti şi am pus umărul la lansarea la apă a Programului III de radio, ceea ce a devenit România Tineret. […] Şi m-am întors după câteva luni şi am lucrat aici, din 1973 până în 1983 când a avut loc o epurare a cadrelor de la Radioteleviziunea Română. […] Până atunci, Radioul intrase numai sub autoritatea Consiliului de Miniştri, mai îngăduitori puţin. În momentul în care s-a făcut această trecere spre Comitetul Central, a fost o verificare mult mai severă şi pe felurite motive, în ’83. 13 de oameni [au fost demişi] – de la studiouri [teritoriale] erau numai cei care erau cadre de conducere – şi am fost trei care am trebuit să plecăm, chiar închizându-se pentru noi posibilitatea de a mai lucra în presă. A fost vorba de Miron Scorobete care era secretar general de redacţie la Cluj, de Oprean care era directorul studioului din Timişoara şi de mine care eram redactor şef adjunct aici. […] Motivele erau felurite, de pildă <origine socială nesănătoasă> … Tatăl meu era preot, tatăl soţiei mele fusese jandarm de grad inferior, şef de post undeva. Alţii aveau rude plecate în străinătate, alţii făcuseră politică, să zic, de dreapta…
De altfel, aş vrea să vă spun că şi Radio Iaşi avea 17 oameni, nu mai puţin, 17 oameni, pentru că restul personalului, afară de cadrele de conducere, au fost preluate de cadrele Comitetului Judeţean de Partid. Aici principiile au fost ceva mai laxe şi cei 17 au rămas în continuare în redacţii, luându-le posibilitatea de a mai citi în direct, de a mai face emisiuni directe, cu mici restricţii, dar au continuat să rămână. […]
Cum era atmosfera din redacţie, şedinţele de redacţie?
Era una colegială, prietenească. Sigur, asperităţile au existat dintotdeauna, dar a existat o anumită frăţietate, să zic, între noi, care mi s-a părut că, cu timpul, chiar în vremurile noastre a dispărut, e mai puţin pregnantă decât era atunci. Atmosfera era plăcută…
Sigur că existau şedinţe de redacţie. Eu însumi când am venit şi am preluat conducerea practică a programelor – pentru că redactorul şef adjunct cu asta se ocupa în principal, era un fel de director de producţie – am introdus un program riguros din acest punct de vedere. Era un colegiu de redacţie care discuta săptămânal programele, ceea ce s-a realizat, ceea ce urma să se realizeze. Erau totodată şi proiecţii pe perioade mai lungi în această privinţă, din când în când se reînnoia schema, apăreau elemente noi. După aceea, la Actualităţi, dat fiind faptul că programul devenise mai complex, erau transmisii directe, erau emisiuni cu public, erau ştirile în direct, erau documentare, erau multe lucruri; era nevoie, sigur, de o mai riguroasă planificare. Creasem o Secţie de actualităţi mai numeroasă şi în primul rând venisem cu o anumită noutate: renunţasem la formula clasică a crainicului, adică mergeam pe redactor-prezentator, oamenii îşi realizau emisiunile de ştiri şi prezentau în direct, ceea ce ţine de firescul Radioului. […]
Sigur, epoca era complicată, erau comandamente care veneau, cerinţe permanente, era o dimensiune propagandistică inevitabilă… Dar încercam să ferim celelalte programe de această cenuşă, această zgură ideologică şi s-o facem, cât de cât, dacă se poate spune, decentă. Adică să nu depăşim limita aceea a nesuportabilului, să zic aşa. […]
Odată cu repoziţionarea Radioului Iaşi, cu regândirea lui, s-a aprobat de către conducerea Radioteleviziunii, evident, un abonament la Agerpres. Şi până la introducerea, în 1974, la grila de program, a ştirilor externe, majoritatea acestor informaţii nu erau fructificate, în afară de cele… de fapt divers. Erau folosite unele informaţii interne privind evenimente politice importante care erau date de post, odată cu schimbarea statutului, dar după aceea acest abonament… şi am reuşit să mărim un pic şi viteza, adică ne-am preocupat oleacă, a fost o sursă importantă pentru noi.
Sigur că restul informaţiilor erau sursele clasice, telefoane, mers la faţa locului, adică modalităţile bine cunoscute de a-ţi colecta informaţia. Fiecare avea o reţea de oameni cu care lua contact şi oamenii erau repartizaţi pe domenii, specializaţi într-un anumit domeniu, tocmai pentru a fi familiarizaţi – o perioadă de timp mai erau schimbaţi dintr-o parte în alta – dar cunoşteau. […]
Dacă vă aduceţi aminte de ceva întâmplări nostime din redacţie sau elocvente din acea perioadă… Dacă, de exemplu, petreceaţi timp liber împreună cu unii oameni din redacţie…
În primul rând, de neuitat a fost sărbătorirea Anului Nou, aşa numitul <Revelion intern>, se chema această petrecere. Era spumoasă într-adevăr, crea şi o anumită comuniune între oameni şi era un mare spectacol care se realiza cu acest prilej, radiofonic, de radio-verité. De-a lungul anilor, colegii noştri care se aflau în regie <ciupeau> diverse pozne, poante, gafe monumentale ale colegilor şi cu ele făceau un montaj; bine, era şi o urătură adecvată care se referea la fiecare dintre cei din colectiv. Sigur, era şi o masă şi era şi un brad şi aşa mai departe şi era un moment într-adevăr de relaxare, de comuniune, de uitare a necazurilor, supărărilor. Dar au fost şi alte asemenea… Uneori mai făceam câte o excursie împreună, mergeam undeva, o ieşire într-un loc şi aşa mai departe.
De asemenea, trebuie să spun că în fiecare an – şi era o muncă foarte grea, de câteva luni de zile – se pregătea o emisiune specială de Revelion, care era dată chiar în noaptea de Revelion. Marile vedete ale Teatrului Naţional erau totdeauna prezente, aveau scheciurile lor, era un eveniment pe care îl aştepta şi publicul nostru cu foarte mare interes şi cu mult apetit pentru receptarea lui. […]
A fost un singur moment de libertate deplină când am putut să facem orice am fi dorit şi momentul acela… în toate redacţiile noastre se asculta şi Europa Liberă şi luam ştiri de la Europa Liberă, a fost 1968, momentul Cehoslovacia, descinderea trupelor Tratatului de la Varşovia acolo. Şi atunci ni s-a dat o libertate totală, am şi emis peste măsură în perioada respectivă. Eu atuncea eram corespondentul Radioului Bucureşti, dar eram implicat şi în viaţa Radioului Iaşi. Şi atuncea se asculta Europa Liberă, se luau ştirile… Ei, a fost o vară foarte scurtă, o perioadă foarte scurtă…
După aia, ştiţi că din ’71 au venit tezele din aprilie [ale PCR], după aia au fost tezele de la Mangalia şi aşa mai deparrte, adică lucrurile s-au strâns, şurubul s-a strâns şi într-un fel poate răul acesta foarte mare al desfiinţării posturilor… totdeauna le-am spus colegilor mei, în momentul în care am preluat conducerea acestei instituţii, din ’90, că a fost o şansă că nu am fost complice cu perioada cea mai neagră a regimului comunist în care eram siliţi [să întreţinem cultul lui Ceauşescu] – şi mulţi oameni au fost siliţi, inclusiv la Televiziune, la Radio şi aşa mai departe, unii care au uitat că au făcut lucrurile astea – au fost siliţi să facă lucruri destul de mizere.
Dau un exemplu: era o vizită de lucru a <tovarăşului> [Nicolae Ceauşescu]. Cereau ecouri la vizita de lucru! Ce a spus tovarăşul nu ştiu unde, la Făgăraş… a luat un cuvântul şi a spus ceva… Se primeau indicaţii să se dea despre ce a spus tovarăşul la Făgăraş! Trebuia să trimiţi jurnalişti care să se ducă să ia asemenea declaraţii care să fie în programele zilei. Asta era o directivă era o chestiune… Or, lucrurile astea s-au agravat pe măsură, adică din ’85 până în ’89 au fost din ce în ce mai grave. […] Adică a fi părtaş la lucrurile astea, din păcate, din fericire… cum să spun, din păcate s-a desfiinţat Postul de Radio, dar oamenii n-au mai fost siliţi să fie părtaşi la asemenea lucruri mizere, într-adevăr.”
[Interviu de Carmen Ionescu, 2017]
