de Silvia Iliescu

Blocul Partidelor Democrate, alianţa electorală a guvernului condus de Petru Groza, era format din Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat, Frontul Plugarilor, Partidul Liberal-Tătărescu, Partidul Ţărănesc- Anton Alexandrescu şi Uniunea Patrioţilor · semnul electoral al BPD era „Soarele” · partidele democratice importante erau Naţional Liberal, Naţional Ţărănesc şi Partidul Social-Democrat Independent · guvernul a promulgat o nouă lege electorală care a extins dreptul la vot pentru toţi cetăţenii cu vârsta de peste 21 de ani şi pentru femei · campania electorală a fost neprincipială şi agresivă · din motive neexplicate, rezultatul alegerilor a fost anunţat cu 48 de ore întârziere  · guvernul a anunţat că BPD are 79% din voturi, adică 378 de mandate în Parlament, dintr-un total de 414 · diplomaţii şi corespondenţii de presă occidentali au afirmat că rezultatelele alegerilor au fost falsificate.

Radu Bogdan (1920-2011), critic și istoric de artă, jurnalist, profesor la Catedra de Arte Plastice a Institutului Nicolae Grigorescu, membru fondator al Uniunii Artiștilor Plastici, și-a făcut studiile la Facultatea de Filosofie dându-și licența cu Tudor Vianu. A fost membru al Partidului Comunist din 1945, din fermă convingere. În perioada alegerilor era redactor la Radiodifuziune.

„Mie mi s-a cerut să votez de şase ori.  După ce votasem prima oară, normal, am fost trimis înapoi să mai votez încă o dată şi încă o dată. Şi lucrul ăsta pe mine m-a contrariat și am cerut explicaţii, pentru că nu mi se părea onest. Şi acum vine partea interesantă, că explicaţia care mi  s-a dat m-a convins. Şi din convingere am votat de şase ori! Şi-aici este ascunsă toată perfidia. Bineînţeles că ceea ce vă spun vă spun e cu mintea mea de mai târziu, nu cu mintea de atunci, pentru că dacă aveam mintea de mai târziu, nu mă convingea nici un argument. Dar ce mi s-a spus?  Mi s-a spus:  <Tu eşti comunist, nu? Păi dacă eşti comunist ştii că Marx spune că violenţa e moaşa revoluţiei. Ei bine, noi am găsit o  cale de revoluţie nonviolentă, nu vrem vărsare de sânge. De ce să nu mergem la mijloace lipsite de vărsare de sânge dacă putem s-o facem?! În fond, ce semnificaţie au aceste alegeri? Noi nu putem să-i cerem poporului, în momentul de faţă, ţărănimii şi muncitorimii să fie luminată, să aibă un nivel ridicat după atâtea decenii şi decenii, veacuri, uneori, când mintea ei a fost fasonată de clasele stăpânitoare. E normal că oamenii ăştia se duc la urne fără să aibă niciun fel de nivel politic, de nivel ideologic. Ce, o să obţinem [pe loc] omul nou pe care îl dorim?! Dacă ne vrem binele, trebuie să ţinem seama de faptul că în momentul de faţă masele n-au nivelul ca să ştie cum ar trebui să voteze.> […]

Asta mi-a spus-o unul dintre şefii mei, Paul Luchian, pentru că eu am votat în cadrul Radio-ului, lucram la Radio atuncea. Şi era o unitate de vot – nu ştiu dacă chiar la Radio sau în apropiere, în orice caz – şi când mi-a dat această explicaţie, că n-are rost dacă suntem revoluţionari să ne încurcăm în morala burgheză, că morala burgheză este o falsă morală – ale cui interese le serveşti?! – și că preferăm, decât să facem revoluţie sângeroasă, să facem o revoluţie paşnică, fie chiar şi recurgând la un şiretlic. Pus în faţa acestei situaţii de a fi părtaşul unui act revoluţionar comis fără vărsare de sânge, pe mine argumentul m-a convins! În fond, mi-era indiferent cum luăm puterea. Problema se punea a luării puterii. Dacă se lua fără vărsare de sânge, eu, care prin structura mea sunt o fire foarte paşnică şi nu sunt deloc înclinat la violenţe, bineînţeles mi s-a părut argumentul valabil. Că aici se ascundea un sofism, că nu există două onestităţi sau onestitatea şi cinstea şi buna credinţă e una și așa mai departe. Ăsta e un lucru de care aveam să mă conving cu toată evoluţia ulterioară a evenimentelor, a faptelor şi a naturii umane. Dar atuncea mi s-a părut că acest argument ingenios şi perfid e valabil.  Şi am marşat. Însă a fost prima dată când partidul m-a confruntat cu problema cinstei, problema onestităţii. Adică eu primesc astăzi acest act, rezultat al modului perfid şi pervers cu care ştia partidul să-şi atingă scopurile.

Dar atunci nu vă puneaţi, sigur, astfel de probleme…

Îmi puneam problemele, dar, vă spun, m-a convins pe moment, pentru că nu aveam în spatele meu acea experienţă pe care am dovedit-o în timp, cu care să se interpună. Mă înţelegeţi?! Eram destul de ingenuu…”

[Interviu de Virginia Călin, 1995]