României îi lipsește – cel puțin în aparență – o mișcare puternică de extrema dreaptă, de aproape două decenii. Dar, după cum i-a explicat Roland Clark, un expert în fascismul românesc, lui Craig Turp, acest lucru se întâmplă deoarece ideile de dreapta din țară au ajuns în mare măsură să fie adoptate la centru.
La alegerile prezidențiale din România, al căror prim tur va avea loc în noiembrie, este probabil să asistăm la noi atacuri contra etniei și religiei actualului președinte al țării, Klaus Iohannis.
Un german din Transilvania, dl Iohannis este totodată de confesiune luterană, într-o țară covârșitor ortodoxă.
La începutul lui august o federație de organizații autointitulată Alternativa Dreaptă și-a anunțat susținerea pentru conservatorul radical Mihail Neamțu, cerându-le fățiș simpatizanților ei să voteze un președinte „creștin”. Insinuarea este evidentă: dl Iohannis nu este un creștin, în ciuda faptului că în mai toate duminicile participă la slujba de la biserica luterană din orașul său natal, Sibiu. Dl Neamțu însuși a pus la îndoială creștinismul unui alt candidat, Dan Barna de la Uniunea Salvați România, care susține căsătoriile homosexuale.
Între timp însă, spre marea mâhnire a Alternativei Dreapta, dl Neamțu a decis să nu mai candideze la președinție, realizând probabil că nu prea are șanse să fie ales. El și-a declarat însă public susținerea pentru un alt candidat, Theodor Paleoglu (sic!), un conservator mai puțin provocator.
Pentru unii, a fi român înseamnă a fi ortodox
Absența dlui Neamțu de pe buletinele de vot nu reduce însă impactul unei grupări politice care pretinde că România are nevoie de un președinte „creștin” – în condițiile în care ea are deja unul -, ceea ce demonstrează că pentru unii români faptul că dl Iohannis nu e ortodox reprezintă o problemă gravă. Un anume comentator profund conservator și extrem de controversat, Iulian Capsali, a mers chiar atât de departe încât să afirme că oricine va vota pentru dl Iohannis sau dl Barna e imposibil să fie creștin. „Un asemenea vot ar fi un afront la adresa Duhului Sfânt”, a declarat el.
Alți candidați – în special premierul, Viorica Dăncilă, membră a Partidului Social Democrat (PSD) aflat la guvernare – vor fi remarcat și ei acest aspect. Ar trebui să ne așteptăm ca atât dl Iohannis cât și dl Barna să fie înfățișați drept niște venetici, în tentativa de a le face pe plac acelor alegători pentru care a fi român înseamnă a fi ortodox.
Ideea nu e una nouă.
În fapt, ea constituie baza așa-zisului ento-naționalism, una dintre doctrinele fundamentale ale mișcării legionare fasciste românești, care a fost extrem de influentă în anii ’30 și a condus pentru scurt timp țara în 1940.
De altfel Dăncilă și-a lansat campania prezidențială pe 15 august, de Ziua Adormirii Maicii Domnului, cu o vizită extrem de mediatizată la Mânăstirea Putna, în nordul extrem al țării, unde ea a făcut apel la români să se roage pentru a „pune capăt dezbinării”.
Parțial din cauza acestei adoptări a etno-naționalismului de către politicienii de centru din România nu s-a ridicat încă un partid de extrema dreaptă din cenușa Partidului România Mare, fățiș neo-legionar, care ultima oară a trimis membri în parlament în 2004.
Dar, conform lui Roland Clark, autor al poate celei mai elocvente cărți despre Legiune, „Holy Legionary Youth” [„Sfântă tinerețe legionară”], pericolele sunt aceleași.
„România nu are nevoie de o mișcare neo-legionară. Partidele politice consacrate promovează etno-naționalismul cât cuprinde”, afirmă el.
Clark consideră că etno-naționalismul va mai persista în România până când biserica ortodoxă a țării – care a revigorat amintirea Legiunii pe post de inspirație spirituală pentru lupta anticomunistă – își va asuma o poziție.
„Biserica trebuie să renunțe la etno-naționalism”, a declarat el pentru Emerging Europe. „Problema nu e că biserica diseminează mesajul că legionarii erau o chestie bună – nu o face. Problema este că etno-naționalismul a devenit atât de adânc înrădăcinat în politica de centru, iar biserica îl susține. Desigur, biserica este o mișcare cu multiple voci. Sunt oameni care nu sunt de acord, însă cei mai gălăgioși sunt cei care susțin etno-naționalismul. Conducerea rămâne tăcută, și procedând astfel lasă mai mult spațiu la dispoziție vocilor favorabile excluderii.”
Fasciști clericali
Clark și-a descoperit interesul pentru mișcarea legionară din România pe vremea când era student la Universitatea din Sydney, în țara sa natală, Australia.
„Mă înscrisesem la un modul despre fascism, iar unul dintre conferențiari a pomenit trecător de fasciștii clericali, însă altceva nu a spus. Așa că am făcut un pic de cercetare despre asta și am descoperit că ei existaseră în România. Ideea de preoți cu pistoale i-a stârnit interesul unuia de 20 de ani, cât aveam eu.”
Clark și-a petrecut 18 luni în România pentru a învăța limba, după care a plecat la Pittsburgh unde a absolvit un curs de master și și-a dat doctoratul. Iar teza sa de doctorat, după multe revizuiri, avea să se transforme în „Holy Legionary Youth”.
„Ediția în română a apărut cam la o lună după cea în engleză și s-a epuizat rapid. Versiunii în engleză i-a luat mult mai mult timp să se vândă”, a admis Clark. „Cred că e relativ ușor să vinzi cărți despre Legiune în România, nu în ultimul rând deoarece cartea a fost publicată într-un moment în care se desfășura o dezbatere publică pe tema dacă Legiunea a fost sau nu fascistă, cu politicieni din belșug susținând că nu a fost, că era doar o mișcare națională.”
Argumentul e important, întrucât are profunde implicații la nivelul UE, unde legea interzice folosirea și expunerea simbolurilor fasciste.
„Dacă s-ar defini Legiunea într-o instanță drept o mișcare non-fascistă, ar însemna că-i poți refolosi toate simbolurile”, explică Clark. „Așadar, atunci când a apărut cartea a fost foarte mult feedback pozitiv de la oameni care spuneau «uite, iată o contribuție utilă la această dezbatere, fiindcă Clark dovedește convingător că Legiunea era fascistă și era violentă.»”
Accentul pus de Clark pe activitățile violente de zi cu zi ale Legiunii este lucrul care deosebește cartea de altele scrise despre mișcare, care se concentrează în primul rând pe retorica, ideologia și religia Legiunii. „Doar atunci când examinezi ce făcea Legiunea zi de zi realizezi cât de profund era impregnată mișcarea de violență”, afirmă el.
Există un pasaj în cartea lui Clark, descriind pogromul din București din ianuarie 1941, care e ilustrativ în mod deosebit în privința violenței mișcării – și a tinereții ei:
„Legionarii au început să aresteze evrei pe 20 ianuarie, iar în după-amiaza următoare bande de legionari au invadat cele două cele mai mari cartiere evreiești din București. Au încărcat aproximativ 2.000 de evrei – inclusiv copii și bătrâni – în camioane și i-au dus la locuri dinainte pregătite, unde i-au bătut, violat și torturat. Dintre legionarii implicați în torturarea evreilor la secție de poliție de pe strada Matei Basarab, majoritatea aveau vârste cuprinse între 15 și 25 de ani.”
Clark respinge ideea că legionarii ar fi folosit religia doar la simpla cosmetizare a imaginii lor publice și afirmă că mulți dintre ei erau profund religioși. Dar, deși printre ei existau preoți, nu toți fuseseră convinși.
„Destul de mulți preoți nu sufereau Legiunea, întrucât o considerau violentă, antisemită și pur și simplu ne-creștină”, spune el.
Deși Clark admite că e posibil să fi existat și legionari „buni”, el își nuanțează ideea afirmând că asemenea membri trebuie să fi fost „naivi și detașați de realitatea de zi cu zi a mișcării”.
„Eu nu văd cum ai fi putut fi un membru devotat, mai cu seamă la nivel de conducere, și să nu vezi ce se petrece”, spune el. „Chiar ar fi trebuit să închizi ochii la multe dintre cele ce se petreceau pentru a continua să vezi Legiunea ca pe un lucru bun.”
Nu numai un poet
Un nume care este adesea pomenit de naționaliștii români în sensul de „legionar bun” este cel al poetului Radu Gyr, care a scris imnul mișcării și care mai târziu avea să petreacă 20 de ani în temnițele comuniste ale României.
„El nu era doar un poet”, spune Clark fără ezitare. „Era implicat cam în tot și știa ce face.”
În 2012, în cursul unui discurs la Opera Națională Română, candidatul prezidențial preferat de Alternativa Dreapta, Mihail Neamțu, a recitat o parte din cel mai cunoscut poem al lui Radu Gyr, „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane”.
„Sunt un om liber și așa vreau să rămân”, răspundea Neamțu la acea vreme acuzațiilor de antisemitism. „Nu vreau să văd publicarea unui nou Index Librorum Prohibitorum.”
Însă Neamțu, cu toate metehnele sale, nu este nici un neo-legionar și nici avangarda vreunei renașteri legionare. Legiunea anilor ’30 era formată din tineri, iar tineretul modern al României este cu mult mai cosmopolit, tolerant și progresist.
„Are loc o clară schimbare de generație în România”, afirmă Clark. „Mișcarea Rezist – în principal tineri – oferă speranțe autentice pentru viitor. Însă în România încă mai există probleme, iar cea mai mare nu e internă: este ascensiunea globală a dreptei, mai cu seamă în Europa de Est. Ungaria nu este departe, iar pe noul președinte al Ucrainei încă nu l-am «citit», e un mister. Va fi esențial de văzut în ce direcție se va îndrepta. Dacă Ucraina o va lua spre extrema dreaptă, acest lucru va pune mai multă presiune pe Moldova. Dacă aceste presiuni externe vor continua, atunci ele vor conferi avânt extremei drept românești. Dar nu unor partide neo-naziste, ci unor grupuri de la centru promovând un program de extrema dreaptă.”
Articol de Craig Turp
https://emerging-europe.com/intelligence/for-some-in-romania-the-presidents-religion-is-a-problem/
Traducere: Andrei Suba
EMERGING EUROPE (Marea Britanie), 17 septembrie
