Istoriile unui grup, istoriile unei societăţi sunt alimentate de istorii individuale care, ca nişte şuvoaie tumultuoase de primăvară, se adună şi se despart pentru a se uni din nou. Curgerea lor este o privelişte interesantă. Observând-o, înţelegem mentalităţi, vedem fapte şi întâmplări, cunoaştem oamenii în trecerea lor prin această viaţă.
Cea care a purtat în toată viața sa monahală numele Sfintei Clara din Assisi – întemeietoarea Ordinului Clariselor -, venise pe lume în satul Pustiana, comuna Scorțeni, jud. Bacău. Se născuse într-o familie catolică cu mai mulți copii și se numea Ecaterina László. În 1929, la 17 ani, venise la București ca să intre în mănăstire, simțind o chemare pentru aceasta. A intrat la Institutul „Sfânta Maria”, din strada Pitar Moș, unde a fost repartizată mai întâi la infirmeria elevelor. După trei ani, maica Clara a primit haina monahală, după alți doi a depus jurământul și a devenit ajutor de maestru de casă. Deși fusese o copilă fără știință de carte, dar foarte harnică și ascultătoare, în ianuarie 1938 a fost trimisă ca administrator la Nunțiatura Apostolică din București. Avea să rămână acolo până în 1950 când a fost arestată. Așa se face că destinul sorei Clara seamănă cu destinele tragice ale preoților cultului catolic, desființat de comuniști îndată după consolidarea lor la putere.
Emis la 1 decembrie 1948, Decretul de desfiinţare a Bisericii Greco-Catolice fusese pregătit de autorităţile comuniste prin câteva legi restrictive. În octombrie 1948 începuseră și arestările episcopilor greco-catolici: Ioan Suciu, la Blaj; Iuliu Hossu, la Cluj; Ioan Bălan la Lugoj. Iar lăcaşurile de cult intraseră în proprietatea statului. Pentru a elimina orice influență occidentală, guvernul a continuat apoi să „se războiască” și cu Sfântul Scaun de la Roma, la 7 iulie 1950 rupând relaţiile diplomatice cu Vaticanul. Două săptămâni mai târziu, au fost arestați angajații Nunțiaturii Apostolice din București, împreună cu preoții şi călugării de la Catedrala „Sf. Iosif”. În 1951 urmat procesul „agenturii spionilor Vaticanului din România”, în care procurorii staliniști au învinuit 10 persoane de „trădare şi complot în slujba Vaticanului şi a centrului de spionaj italian”, condamnându-le la ani grei de închisoare.
Procesul din toamna lui ’51 avea să fie începutul unui şir de procese înscenate prelaţilor greco-catolici în anii următori. 14 dintre cei arestați în 1950, angajaţi ai Nunţiaturii şi clerici de la Catedrala „Sfântul Iosif”, au fost apoi învinuiți în aşa-zisul „proces al Vaticanului” din aprilie 1952. Printre aceștia a fost și maica Clara…
Primul gând despre mănăstire
„Aveam 13 ani, întâi, când am auzit de mănăstire. Și atuncea nu vroiam să mă duc, nici nu pricepeam, nu era preot la noi în sat şi nici nu ştiam… Am crezut că niciodată nu mai pot să-mi văd părinţii dacă mă duc în mănăstire. Şi m-am luptat trei ani cu acest gând: nu, eu nu pot să mă duc, cum să îmi părăsesc eu părinţii?! Şi până la urmă, totuşi…
Dar cine vă spusese să vă duceți la mănăstire?
Păi, erau două fete care au spus că… Atuncea am auzit prima dată de mănăstire. Una din ele a spus – avea 18 ani deja, eu aveam numai 13 ani, atuncea – zice: <Măi, tu, eu mă duc>, la o prietenă de-a ei îi spunea, <eu mă duc în mănăstire şi dau fota la cutare, o fată săracă>. Eu am auzit acest lucru… Parcă îmi spunea mie, ştiţi? Aşa face Dumnezeu! Şi cealaltă spune: <Şi eu mă duc şi dau fota la cealaltă fată…>, tot o fată săracă. Parcă mie îmi spuneau, tot timpul! Ele s-au căsătorit, săracele de ele, au avut o viaţă, vai de capul lor, şi eu… Asta a fost chemarea lui Dumnezeu pentru mine! Și, la vârsta de 17 ani, am venit la Pitar Moş, în București…
Aţi venit de una singură de acolo, din Moldova?
De una singură… preotul m-a adus aici… […] Am primit haina, în ’32 am primit haina şi în ’34 am depus jurământ. Şi pe urmă, în ’38, pe 4 ianuarie am fost repartizată la Nunţiatura Apostolică.
Ce aveaţi dumneavoastră de făcut la Nunţiatură?
Eram administratoare acolo… Adică, trebuia să am grijă de cumpărături şi aşa mai departe, pentru că eu am fost acolo responsabilă. Eram patru surori, trei erau nemţoaice… Era nunţiu [papal Andrea] Cassulo, a cerut de la maica superioară patru surori pentru îngrijirea casei de la Nunţiatură. Şi ea a spus că nu are şi atuncea a cerut din München, Germania, şi au venit de acolo patru surori. Dar pentru că nu ştia nici una româneşte, m-au dat pe mine în locul uneia. Şi aşa am fost eu cu răspundere acolo şi cu cumpărăturile, cu toate astea, şi cu îngrijirea, făcut curaţenie în casă cu încă o soră. O soră, măicuţă, era la spălătorie şi călcat şi una bucătăreasă şi când erau ceva dineuri atunci ajutam toate împreună, unde era lucru mult. Şi aşa am fost împreună până în ’50, din 1938.”
Comuniștii desființează Nunțiatura Apostolică
„Toţi episcopii au fost băgaţi deja în ’48 la închisoare şi nunţiul [papal regent] a fost expulzat din ţară în ’50. Şi-atuncea, Nunţiatura a fost lăsată sub ocrotirea Legaţiei Elveţiene. Ambasadorul Elveţiei a cerut de la nunţiu ca să lase maicile acolo, eram patru măicuţe şi trei călugări acolo, călugări din fraţi creştini, pentru custodia casei. Întâi, s-a făcut un proces mare, […] nunţiul [Andrea] Cassulo a fost expulzat, a fost persona non grata… În ’47 a plecat el, după aceea a venit regentul nunţiului, [Patrick O’Hara]. […] Și şoferul Nunțiaturii a fost arestat, a fost acuzat că a făcut spionaj, adică a dat informaţii nunţiului. Şi anume, ce fel de informaţii au fost? Trecând Monsenior O’Hara prin Ploieşti şi Câmpina, mergând spre Timişul de Sus, acolo, la mănăstirea noastră, în concediu, vara, […] episcopul O’Hara a întrebat: <Ce regiune este aicea?>. Şi șoferul i-a spus că este regiune petroliferă. […] Trecând prin Câmpina, tot aşa a întrebat. Aceste două acuzaţii au fost suficiente ca șoferul să fie condamnat pe viaţă! […] În 4 iulie s-a dat sentinţa… şi în seara de sentinţă, la ora 6, Excelenţa Sa O’Hara, regentul, a fost chemat la Ministerul de Externe – era pe atuncea Ana Pauker ministru de externe – şi a fost anunţat că el şi cu colaboratorii săi, în timp de 48 de ore, trebuie să părăsească ţara, dar are dreptul ca să dea în custodie clădirea [Nunțiului] unei ambasade pe care el o doreşte. Pentru că Ambasada elveţiană era neutră în război, a ales această ţară. Şi în 48 de ore a trebuit să plece.
Repede, am împachetat, în două zile, cât s-a putut… Aşa era obiceiul: atuncea când o ambasadă pleca, făcea un dineu de rămas bun cu ceilalţi ambasadori care mai exista în ţară – că erau mai mulţi din ţară expulzaţi în perioada aceea. Şi a fost dejunul seara. La ora 12.00 s-a terminat, atuncea a fost sigilată toată clădirea, s-a lăsat numai o uşă la demisol, pentru surori – noi locuiam acolo – şi mai era o căsuţă mai mică în curte şi acolo locuiau cei trei călugări. Şi la ora 12 noaptea s-au sigilat toate uşile, noi am ieşit cu lumânări aprinse la uşa principală unde au ieşit toţi diplomaţii şi acolo a fost ultimul sigiliu, clădirea încuiată şi cheia dată Ambasadei elveţiene. […]
Şi ei au plecat la gară, iar noi ne-am întors în clădirea noastră, acolo, în spate, unde era uşa pentru noi şi noi am făcut adoraţie, zi şi noapte, ne-am dus în biserică şi ne rugam acolo, pentru că ne era frică, pentru că în perioada aceea când ei au fost expluzaţi, se întâmpla că pe drum, între Budapesta şi Viena, dispăreau anumite persoane, nimeni nu mai ştia de rostul lor. Pur şi simplu, dispăreau! Şi a doua zi, a primit Ambasada elveţiană un telefon de la Viena că au ajuns cu bine până acolo. Dar noi totuşi am ţinut rugăciune până a treia zi, când am auzit la Radio Vatican că a sosit acolo regentul O’Hara, cu bine, şi a fost primit de un grup de români care se refugiaseră la Roma, auzind din ziare că ce se întâmplă cu Nunţiatura în Bucureşti, s-au dus acolo, pe peron, ca să primească pe nunţiu acolo. […] Şi românii au mulţumit Excelenţei Sale pentru binele care a făcut în România, pentru că atunci când a venit episcopul O’Hara în România, a venit cu ajutoare de la episcopi şi catolicii din America, pentru că era după război şi era foarte mare nevoie în România. Şi tot timpul a fost ajutoarele acestea când a fost el în ţară, pe urmă s-au sistat. În ultimul an, deja mergeau spre Rusia trenurile care veneau, vagoanele care veneau [din vest].”
Urmărită ca spioană
„Eu ştiam din ’48 că sunt urmărită, îmi spusese episcopul O’Hara că, în ’48, vroia să mă trimită în străinătate, că sunt urmărită şi am întrebat motivul, ce dacă sunt urmărită? Şi a spus că nu vrea să ajung la închisoare. Şi atuncea eu am spus că din tinereţe am dorit ca să mă duc în misiune undeva unde trebuie să lupt, să lucrez pentru biserică, să fac ceva, să sufăr ceva pentru biserică! Şi că îl rog să mă lase. Şi mi-a lăsat trei zile de gândire. Dar mi-a spus că nu am voie să spun la nimenea, că mă trimite clandestin, ca să nu mă aresteze. Şi a doua zi iarăşi m-a chemat, iarăşi mi-a spus acest lucru, că eu sunt călugăriţă şi trebuie să ascult şi… Dar, totuşi, să nu spun la nimenea nimica.
A doua zi, eu m-am dus la Pitar Moş, la superioara mea novicială care fusese maestra mea de novice. Şi m-am dus la dânsa şi am spus, în taină, că să nu spună la nimeni nimica, numai ca să ştie, dacă eu cumva dispar… atunci să ştie că nu m-am dus de capul meu, ci am fost trimisă de Nunţiu, ca să nu ajung la închisoare. […] Am fost acuzată ca spioană.”
[Interviu realizat de Mariana Conovici la Institutul „Sfânta Agnesa”, 2003]
