Venerat ca martir creştin la 26 decembrie în Apus şi la 27 decembrie în Răsărit, Sfântul Ştefan a rămas neclintit în a-şi păstra credinţa, îndurând un sfârşit crunt, prin lapidare. Prin semnificaţia sa puternică, viaţa Sfântului Ştefan, închinată propovăduirii credinţei, şi mai cu seamă martiriul său au fost omagiate în numeroase lăcaşuri şi descrise de preţuiţi artişti.
Într-o frescă de secol V, de la Basilica di San Paolo Fuori le Mura (Sfântul Paul din afara Zidurilor) din Roma, construită din ordinul împăratului Constantin cel Mare, Sfântul Ştefan este înfăţişat fără pietrele simbolizând lapidarea sa, ce aveau să facă parte din descrierea sa ulterior.
O icoană de secol XVIII aflată la Pinacoteca Vaticana din Roma, aparţinând şcolii siriene din Alep, îl descrie pe Sfântul Ştefan ţinând o cădelniţă şi o carte, şi aici lipsind pietrele ca însemne ale martiriului său. Însă într-o frescă din 1474, de la biserica Sfânta Maria din Beram, Croaţia, maestrul medieval Vincent de Kastav folosea simbolul pietrelor purtate de Ştefan, pe umeri şi pe cap, martiriul său fiind în plus subliniat de sângele ţâşnind din locurile în care l-au lovit pietrele.
În secolul al XIV-lea, Bernardo Daddi istoriseşte Martiriul Sfântului Ştefan într-o frescă din bazilica Santa Croce din Florenţa, reluând tema şi în cele opt panouri ale unei predele de altar, într-un stil elaborat, marcând gesturile graţioase ale personajelor şi optând pentru armonii cromatice subtile.
Lapidarea Sfântului Ştefan este aleasă de Paolo Uccello, în 1435, pentru o frescă de la Cappella dell’Assunta a Catedralei Sfântului Şfefan din Prato, cu o perfectă organizare a compoziţiei, într-un echilibrat ritm spaţial al edificiilor şi personajelor, fiecare cu o expresie diferită. Tot la Prato, în Cappella Maggiore, istoriile Sfântului Ştefan, patron al oraşului, şi Sfântului Ioan Botezătorul, protectorul oraşului învecinat, Florenţa, sunt aşternute într-o frescă de renascentistul italian Filippo Lippi, între 1452 şi 1465, sub supravegherea lui Carlo di Cosimo de’ Medici, preot, fiul nelegitim al lui Cosimo de’ Medici, al cărui portret apare stând în spatele Suveranului Pontif, în scena funerariilor Sfântului Ştefan din fresca de la Prato.
În Lapidarea Sfântului Ştefan realizată în 1521 de Giulio Romano, la comanda unui episcop apropiat Papei, pentru retablul altarului abaţiei genoveze a Sfântului Ştefan, artistul italian a creat o compoziţie în două registre, cu bogate variaţii ale luminii, care se contopesc în imaginea sfântului îngenunchiat în prim plan, şi în apariţia Sfintei Treimi, în partea de sus.
La biserica Sfântului Ştefan din Valencia, un edificiu gotic ridicat pe locul unei mai vechi moschei, retablul de secol XVI, compus dintr-o serie de panouri dedicate martiriului Sfântului Ştefan, este opera pictorului valencian Vicente Juan Masip (cunoscut ca Juan de Juanes). Panourile au fost pictate în jur de 1562 şi au rămas în biserică până la achiziţionarea lor pe la 1800, de către Carol al IV-lea al Spaniei, acum aflându-se la Muzeul Prado. Scena martiriului este încadrată de un peisaj cu ruine clasice, obelisce şi piramide, inspirate de modele ale lui Rafael, adesea repetate în operele lui Juan de Juanes. Aflată la biserica San Giorgio Magiore din Veneţia, Italia, opera Martiriul Sfântului Ştefan, pictată în 1594 de Jacopo şi Domenico Tintoretto, conţine două momente succesive, discursul lui Ştefan în faţa Sinedriului şi lapidarea sa de către mulţimea furioasă.
Într-o portretizare de secol XIV a Sfântului Ştefan, Lorenzo Veneziano foloseşte trăsăturile regăsite de obicei în descrierile anterioare: un tânăr într-o dalmatică lungă, cu mâneci largi, având simbolul pietrelor pe cap şi ţinând o cădelniţă şi o carte, semne ale propovădurii credinţei.
În secolul al XVI-lea, spaniolul Luis de Morales alege să îl descrie pe sfânt în format mic, pentru devotament privat, concentrându-se pe o imagine a bustului. O piatră de pe capul sfântului şi cămaşa sfâşiată se referă la momentul martiriului, dar imaginea sa a fost transformată într-o icoană ce situează privitorul aproape de suferinţa tânărului diacon, ale cărui mâini repetă un gest codificat de rugăciune şi supunere. Sfântul apare într-un cadru definit de copaci şi, pe fundal, câteva formaţiuni stâncoase ce amintesc de modelele flamande.
La început de secol XVI, italianul Vittore Carpaccio îl înfăţişează pe Sfântul Ştefan la ceremonia consacrării ca diacon, îngenunchind în faţa Sfântului Petru. Urmând formula sa spefifică de compoziţie, Carpaccio stabileşte evenimentul propriu-zis în prim plan, aranjat într-o serie de grupuri de figuri articulate într-o relaţionare aparte cu peisajul, punctat de un număr mare de structuri arhitecturale complexe.
În 1514, Carpaccio plasează, însă, Predica Sfântului Ştefan într-un peisaj arid, în faţa unei panorame asupra unui oraş ce aminteşte de Ierusalim. Clădirile acestui oraş imaginar formează un arc în secţiunea inferioară şi urcă apoi pe creasta dealului, urmând traseul în zig-zag, care duce spre locul unde Sfântul Ştefan se adresează unui grup de personaje ale căror costume creează un dinamic joc cromatic.
În 1603, în Martiriul Sfântului Ştefan, Annibale Carracci dezvăluie o latură foarte diferită a artei sale, care îi confirmă pe deplin abilitatea de a aplica mijloacele stilistice adecvate temei. Înainte de zidurile oraşului, un grup de oameni s-a adunat pentru a-l executa pe Ştefan, căzut în genunchi şi sângerând. Martiriul Sfântului Ştefan de Peter Paul Rubens, din 1616, panou central al unui triptic, a fost comandat de bogata abaţie benedictină Saint-Amand, din apropiere de Valenciennes. Deschis, tripticul expune martiriul Sfântului Ştefan şi scene din viaţa sa. Marea fineţe a acestei picturi, cu cromatica sa puternică, dezvăluie o măiestrie a organizării compoziţionale capabile să confere sublim unui eveniment dramatic.
Lapidarea Sfântului Ştefan, de Charles Lebrun (întâiul pictor al Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea), de la jumătatea secolului al XVII-lea, are efecte teatrale şi o constantă căutare a echilibrului şi a clarităţii. La altarul principal de la Catedrala din Viena, Tobias Pock, în Martiriul Sfântului Ştefan, de la jumătatea secolului al XVII-lea, îl înveşmântează pe Ştefan în obişnuita sa dalmatică de diacon, privind spre cer, în timp ce este ucis cu pietre. Lapidarea Sfântului Ştefan este pictată în 1625, la 19 ani, de Rembrandt, care plasează în tablou un prim autoportret al său, în spatele sfântului. Pictura, influenţată de Caravaggio şi de Adam Elsheimer, reprezintă momentul în care Ştefan a fost ucis cu pietre şi rosteşte ultimele sale cuvinte către Dumnezeu. Pictura este împărţită în două zone distincte, cu o diagonală ce creează un puternic efect de clarobscur.
Multe biserici şi locuri amintesc de Sfântul Ştefan, printre cele mai notabile fiind două porţi din Ierusalim ce evocă, în tradiţii diferite, locul martiriului său. În timp ce o tradiţie mai veche leagă martiriul sfântului de Poarta Damascului, potrivit unei mai tradiţii post-bizantine, poarta din Ierusalim prin care a fost scos sfântul din cetate, numită Poarta Sfântului Ştefan, cunoscută şi sub numele de Poarta Leilor, ar fi locul lapidării.
La Ierusalim, împărăteasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie al II-lea al Imperiului Bizantin, participa, în secolul al V-lea, la sfinţirea unei prime biserici ridicate spre adăpostirea moaştelor Sfântului Ştefan, un capitol special dedicat descoperirii acestora la Ierusalim şi trimiterii lor, mai întâi, la Constantinopol, apoi la Roma, regăsindu-se în Legenda Aurea a dominicanului Jacobus de Voragine. Edificiul de secol V a fost dărâmat în secolul al XII-lea de cruciaţi, iar o nouă biserică închinată Sfântului Ştefan a fost reclădită la finele secolului al XIX-lea, în mare parte pe ruinele celei vechi.
La Roma, întâiul martir creştin odihneşte, alături de Sfântul Laurenţiu, în biserica San Lorenzo fuori le Mura, împodobită cu fresce descriind vieţile celor doi sfinţi. Tot la Roma, Santo Stefano Rotondo sau Basilica di Santo Stefano al Monte Celio, biserică a Ungariei la Roma, este dedicată atât Sfântului Ştefan, primul martir creştin, cât şi regelui Ştefan I, primul monarh al Ungariei, care a impus creştinismul.
Abaţia Santo Stefano din Genova, construită între secolele X – XVII, un exemplu semnificativ de arhitectură romanică, conservă în interior picturi valoroase, cum ar fi Lapidarea Sfântului Ştefan, de Giulio Romano, datând din 1521.
Catedrala Sfântului Ştefan, Stephansdom, din Viena, Austria, emblemă a Vienei, cel mai important edificiu religios şi cea mai semnificativă construcţie gotică din Austria, ridicată începând din secolul al XII-lea, a fost dedicată Sfântului Ştefan, sfânt patron al catedralei episcopale din Passau. Nenumărate personalităţi şi-au găsit locul de veci aici, precum împăratul Friedrich al III-lea, prinţul Eugen de Savoia sau ducele de Habsburg, Rudolf al IV-lea, Fondatorul care a pus piatra de temelie pentru construcţia gotică a catedralei în 1359.
Pe locul sălii actuale Stephen’s Hall a noului Palat Westminster, construit în secolul al XIX-lea, s-a aflat mai întâi Capela regală a Sfântului Ştefan, sau Royal Chapel of Saint Stephen, din vechiul Palat Westminster. Martor al consacrării Sainte Chapelle de la Paris, în 1248, regele englez Henric al III-lea a dorit să construiască o asemenea capelă la palatul său principal de la Westminster, pentru a o rivaliza pe cea franceză, lucrarea fiind finalizată în jurul anului 1297, însă a fost distrusă, în mare parte, într-un incendiu în 1834.
Începutul vieţii monastice la Meteora, pe stânca Sfântului Ştefan, unde mănăstirea omonimă este situată, datează din secolul al XII-lea. Primul fondator al mănăstirii, în prima jumătate a secolului al XV-lea, este considerat arhimandritul Antonie, din dinastia Cantacuzinilor, iar sfântul Filotheos de Rizoma din Trikala, care a reconstruit vechiul katholicon, actuala biserică a Sfântului Ştefan, în 1545, este considerat cel de-al doilea fondator al său.
Cu o istorie învăluită în ceaţă, la fel ca semeţul munte ce străjuie cetatea Kalambaka, Mănăstirea Agios Stefanos, este unul dintre puţinele lăcaşuri de maici de la Mateora, unul dintre cele mai mari şi cele mai importante complexe de mănăstiri ortodoxe din Grecia, al doilea după Muntele Athos. Biserica mică a mănăstirii, ce păstrează picturi murale din 1545, a fost zidită în secolul al XVI-lea, iar biserica principală, închinată Sfântului Haralambie, a fost construită la finalul secolului al XVIII-lea.
De o deosebită valoare artistică este, în Armenia, Biserica Sfântului Ştefan de la Mănăstirea Lmbat, cunoscută sub numele de Lmbatavank, situată pe o colină a oraşului, construită în secolele VI-VII şi dedicată primului martir creştin.
Mănăstirea Saint Stepanos, sau Maghardavank, o mănăstire armeană situată la nord-vest de oraşul Julfa, din nord-vestul Iranului, are origini străvechi, o primă biserică fiind ridicată pe acest loc de Sfântul Apostol Bartolomeu, în anul 62 dHr. Prima mănăstire a fost construită în secolul al VII-lea şi ulterior extinsă în secolul al X-lea, distrusă în timpul războaielor în secolele XI şi XII, restaurată în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi reconstruită complet în 1330, în secolele XIV şi XV, Mănăstirea Saint Stepanos ajungând la apogeul influenţei sale culturale.
În India, Biserica Sfântul Ştefan, din Kombuthurai, un lăcaş romano-catolic construit de Francisco de Xavier, în 1544, o primă biserică ridicată de un sfânt în cinstea unui alt sfânt, îşi are începuturile într-o minune săvârşită la Kombuthurai, în 1542, de misionarul din Asia de Est şi unul dintre întemeietorii ordinului iezuit, când a botezat în acest sat o femeie care nu putea naşte. După botez, femeia a născut şi, datorită acestei minuni, întregul sat, împreună cu conducătorii lui s-au convertit la creştinism.
Tot în India, în satul Kudassanad, de lângă Pandalam, Kerala, există o catedrală ortodoxă a Sfântului Ştefan. În prima etapă a fost ridicată o casă de bambus şi blocuri de lemn, apoi, o construcţie mai robustă din cărămizi şi mortar, iar în a treia etapă a fost construit un edificiu mai mare din cărămidă cu acoperiş, cu un portic în faţă, iar piatra de temelie a fost aşezată la începutul anului 1873. A urmat o a patra etapă pentru modernizarea bisericii, începută în 1972, Catedrala Sfântului Ştefan devenind unul dintre lăcaşurile cu o istorie vibrantă din fostul regat de Travancore ce a dăinuit până în 1949.
Autor: Cristina Zaharia
RADOR – 26 decembrie
