„Ceea ce pot afirma este că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de Filosofie şi tot câştigul meu în celelalte domenii de cultură, artă, literatură, în loc să mă depărteze, m-au apropiat de credinţă. Unilateral, aş fi fost poate ateu naiv, un simplist negatic. Cu cât mai poliedric, cu atât au avut loc pe unde să străbată experienţe complete, puncte de vedere noi, interferenţe de doctrine, putinţa de comparaţii, lumină mai multă. Iar din toate, sinteza că neapărat credinţa trebuie să stea la temelia spiritului omului normal”. Această filosofie a medicului, poetului şi prozatorului Vasile Voiculescu (1884-1963) reflectă însăşi esenţa spiritului său. Mulţi dintre cei din jur vedeau influenţa pe care „lumina mai multă” o avea asupra acestui om deosebit, vedeau capacitatea lui superioară de a înţelege lumea.
Preocupat de interacţiunile dintre psihic şi trup, Vasile Voiculescu a fost un medic „fără arginţi” care a îngrijit cu devotament sărmanii. În Războiul de Întregire a avut şi el tifos, icter şi febră tifoidă, pentru că nu s-a ferit de bolnavii veniţi la Spitalul mobil nr. 6 din Iaşi, unde lucra zi şi noapte. Devenit cunoscut şi ca poet, în perioada interbelică doctorul Voiculescu a făcut parte din grupul celor de la revista Gândirea şi a fost şi director de programe culturale la Radiodifuziune (1934-1946). A frecventat apoi cercul religios „Rugul Aprins” de la mănăstirea Antim din Bucureşti (1946) şi, ca mai toţi intelectualii de elită, a cunoscut închisorile politice – Jilava şi Aiud. Acolo a avut acelaşi comportament al omului superior, empatic şi capabil de o profundă solidaritate…
Arhiva de istorie orală păstrează o mărturie-document, un portret al lui Vasile Voiculescu, făcut de un scriitor care i-a fost contemporan, care l-a cunoscut de aproape şi care l-a întâlnit în diferite împrejurări. Mărturia aparţine lui Pan Vizirescu.
„Venea un căpitan-medic în uniformă”
„Împrejurarea prin care l-am cunoscut este cu totul neobişnuită, fiindcă l-am <cunoscut> fără să îl cunosc şi nici el să mă cunoască. Vi se pare paradoxal acest lucru, dar aşa a fost! În timpul Primului Război Mondial, în vârtejul războiului, eram refugiat cu tatăl meu, sora mea şi fratele mai mare decât mine, Smarand Vizirescu, la Bârlad şi acolo ne-a dus pribegia în care ne căutam salvarea. Şi la Bârlad mergeam în fiecare duminică la biserica Sfântul Mina, o biserică vestită unde slujea celebrul preot Chiricuţă. […] Biserica era singura nădejde, singurul liman al salvării noastre, că altfel era imposibil să-ţi poarte cineva de grijă, decât în familie, dacă putea. Eu eram de 13 ani şi fratele meu cu un an jumate mai mare decât mine şi mergeam la biserică. La biserica aceasta veneau Vlahuţă şi mai venea un căpitan medic, îmbrăcat în uniformă, care era şeful Spitalului Militar unde se aduceau răniţi de pe front. Nu ştiam, pe urmă, târziu, am aflat că el era directorul spitalului, Vasile Voiculescu, poetul Vasile Voiculescu. Venea îmbrăcat în uniformă. […] Voiculescu venea ca un credincios smerit şi sta la slujbă.
Mai târziu, o altă împrejurare: a venit un avion german să bombardeze oraşul. Nu mai mi-aduc aminte dacă a izbutit să lanseze bombe sau nu, dar a fost doborât de un aviator român, a fost doborât la marginea oraşului. Şi toţi, toată lumea s-a dus la această… să vadă acest spectacol destul de înfiorător. Ne-am dus şi noi şi au venit ruşi, zgomotoşi, aşa, să spună că le aparţine lor victoria, că ei au doborât avionul, ceea ce nu era adevărat, îl doborâse un aviator român. Şi s-au năpustit să scotocească cadavrele – nu ştiu dacă erau chiar morţi toţi sau erau în agonie – să scotocească buzunarele… Şi unul, cu o piatră, îi dădea în gură neamţului doborât, să îi scoată proteza, dinţii de aur. Şi atunci a apărut un ofiţer şi a spus că nu e frumos să facem aşa, că [într-adevăr] sunt duşmani, dar acuma ei sunt învinşi şi trebuie să îi respectăm. Era Vasile Voiculescu! El venise acolo ca doctor şi ca militar. Şi s-a ivit un conflict cu ruşii care erau barbari pur şi simplu, manifestări barbare aveau. […] M-am gândit la momentul ăsta […]: pe de-o parte atitidinea omenească a doctorului Vasile Voiculescu, cu ajutorul pe care l-a adus el, pe de-o parte barbaria acestora. Am reţinut acest lucru, copil fiind…
Dumneavoastră aţi auzit vorbindu-se despre acest episod sau chiar l-aţi văzut?
L-am văzut cu ochii mei! Eram acolo… […] Şi, în sfârşit, intervenţia doctorului Vasile Voiculescu a fost semnificativă din toate punctele de vedere. [Eu atunci] nu-l cunoşteam, îl ştiam de la biserică, îl vedeam, era cu barba aia a lui… ca de sfânt, de icoană, aşa era.”
„Sufletul cel mai neîntinat”
„Venind eu în Bucureşti şi fiind în redacţia revistei Gândirea – devenisem acuma colaborator obişnuit la Gândirea […] – și acuma, când m-am mutat la Bucureşti [în 1937], ne invita Ion Pillat la el, la câte o masă, seara, sau simplu, la o convorbire între <gândirişti>. […] Şi acolo, la şedinţele noastre, la întâlnirile noastre, venea întotdeauna Voiculescu.
Cu Voiculescu nu a fost greu ca să am relaţii de adevărată prietenie şi de sprijin. De sprijin, o să vă spun în ce împrejurare… Mă iubea, mă iubea mult, pentru că eu am şi scris despre el. Am scris şi i-au plăcut interpretările mele. Am scris în Revista Fundaţiilor Regale vreo două articole, am scris în Gândirea, am scris şi în alte părţi şi în conferinţele pe care le ţineam vorbeam despre el foarte adesea, pentru că poezia lui, cum vă spun, era o poezie în care mă regăseam pe mine, absolut, sufletul meu, tendinţele mele şi toată încrederea pe care o aveam în puterile divine. Eram în familie, ştiţi… […] Vasile Voiculescu este sufletul cel mai neîntinat pe care l-am întâlnit în viaţa mea şi în acelaşi timp de cea mai mare conştiinţă prietenească, în care puteai să ai încredere şi orice întrebare aveai, i-o adresai lui. […] Te întreba ce păsuri ai, ce nevoi ai. Mi-a dat cărţile lui, eu am scris despre ele, i-a plăcut cum scriam despre ele şi-ntr-adevăr şi mie mi-a plăcut şi-mi plac şi acuma dacă le mai citesc.
Pe urmă, i-am exprimat o dorinţă, o rugăminte: aveam un frate student, Marian Vizirescu, cel mai mic dintre noi – eu îi ţineam pe toţi, din leafa mea de profesor – şi acest frate vroia să ia şi el un servici […], căci cu Facultatea de Drept se putea, nu te obliga la frecvenţă. <Bine, mă ocup eu…> El era doctor la Domeniile Coroanei […]. N-a putut să facă la Domeniile Coroanei, să-i facă rost [de slujbă], sau prin alte părţi. Ştiţi cum alerga?! Extraordinar! Ca pentru copilul lui! Şi într-o parte, şi-ntr-alta: <Mai am o făgăduială, să vedem…> Şi nu s-a lăsat până când n-a izbutit să-l numească la Ministerul Învăţământului, cu titlul de învăţător, ca să aibă cât de cât o leafă. […] Şi vreau să vă spun, nu se lăsa până nu îţi făcea binele de care aveai nevoie. Era ceva… o sfinţenie, în această permanenţă a lui de a te ajuta! […]
Cât am stat eu ascuns [pe vremea comunismului] mă ajuta, deşi trecea prin situaţii foarte grele, ştia de mine că sunt ascuns. Nu ştia decât puţină lume, absolut, că era pericol să te dai în mâna oricui. Şi se întâlnea cu fraţii mei: <Ce face Pan?> <Păi, este deprimat…> <Încurajaţi-l! Încurajaţi-l, spuneţi-i că se schimbă lucrurile, deşi nu se mai schimbă, eu vă spun vouă ca să ştiţi, să vă aranjaţi cum puteţi, să nu rămâneţi pe drumuri, dar nu se mai schimbă! Încurajaţi-l, spuneţi-i că sunt semne că se schimbă lucrurile!> Bunătatea lui… căuta în toate felurile să te ajute. Băga mâna în buzunar, scotea portmoneul, scotea un ban de-acolo, mai mic sau mai mare, cât avea. <Să nu îi spuneţi că este de la mine, să îi daţi banul ăsta şi încurajaţi-l!> Închipuiţi-vă dumneavoastră, gestul ăsta era plin de pericole!”
„Poezia lucrurilor”
„Ca scriitor, ca poet, eu mi l-am însuşit imediat ce am cunoscut poezia lui. El a fost lansat de către Vlahuţă – şi el şi Crainic – şi de Iorga. Vlahuţă însă a fost ca un părinte al lor. Şi am citit în Lamura, al cărei director fusese Brătescu Voineşti, articole frumoase scrise despre el, despre Voiculescu, de Vlahuţă. […]
Prietenul lui Crainic era Voiculescu şi Voiculescu ţinea mult la el, îi zicea <Nichifore>, şi Crainic îi zicea <Vasile>. Amândoi legau cerul cu pământul, cu poeziile lor! Crainic era cântăreţ al pământului, al şesurilor natale şi al rodului pământului, al rodniciei, Vasile Voiculescu era cu sublimul divin – sublimul divin, asta găseai în poezia lui! Adică tot miracolul ăsta dumnezeiesc în care ne aflăm, toată Creaţia asta, tot ce vedem, Opera divină, care este într-o desăvârşire absolută! Absolutul este realizat prin Creaţia divină… […] Trebuie să iei [lucrurile] aşa cum le ia Voiculescu, cum sunt făcute din… Lucrare divină, asta este! Mai frumos de aşa nu se poate spune. Şi el deschide trepte de laudă către cer, de închinare şi de smerenie. Şi smerenia şi toate acestea nu le putem face decât corespunzând şi noi prin bunătate şi prin faptele bune. Cum era el. El era un sfânt, cum vă spun, nu semăna cu oamenii din zilele lui! El te întreba ce nevoi ai şi-ţi punea întrebări; altuia îi spui tu nevoile şi îl plictiseşti cu asta, chiar când este un om superior. Dar el te întreba şi se angaja, atuncea, la drum, să te ajute…
Ei, poezia asta este poezia lucrurilor. Apăruse volumul Destin. Destin este un volum cu o poezie religioasă, dar mai amestecată ca subiecte. Şi el are acolo un personagiu mitic aproape, Ionică îi zice. Ionică ăsta este un copil de ţăran care deschide ochii asupra miracolului în care se află el şi se simte fericirea de a aparţine acestei organizări sublime. […] Însăşi fericirea asta pe care o trăieşte în absolutul în care se află este ceva cu totul nou, aparte, nu o are niciun scriitor! Şi o pune pe sufletul curat al unui copil. Şi eu l-am întrebat când i-am luat un interviu, zic: <Domnule doctor, Ionică sunteţi dumneavoastră? Că Ionică este fiu de ţăran>, zic <sunteţi fiu de ţăran…> <Nu, tatăl meu a fost un om cu stare materială…>, mi-a spus el atuncea, că până aci îl socoteam că este fiu de ţăran. <Dar>, zice, <preocupările mele religioase au fost din naştere, familia toată a fost religioasă – ca şi la mine – şi e o chemare a sufletului meu, n-aş putea să trăiesc fără asta!>
I-am luat interviul când l-am vizitat odată acasă. Soţia lui era oarbă, iar el era bolnav de gripă… că l-am şi visat atunci. M-a trimis Crainic [în 1944], pentru împlinirea vârstei de 60 de ani. A apărut în Gândirea interviul. Şi [Voiculescu] îmi spune că el, poeziile le scrie cu predilecţie când este bolnav de gripă, aşa mi-a mărturisit, zice: <Starea de febră în care mă aflu… sunt dominat de o inspiraţie puternică de tot şi atunci, în loc să văd de boală, scriu poezii şi sunt mulţumit de felul cum apar.> […] Poemele, Sonetele lui Shakespeare, alea sunt de o virtuozitate extraordinară! Eu nu le găsesc [totuşi atât de valoroase] ca operă personală, sunt mai mult imitaţii shakespeariene, dar parcă s-a golit în el ceva din vasul plin al lui Shakespeare şi ne dă şi el nouă. Sunt aşa, ceva magic, sonete magice, în care nu ştii ce să alegi, decât numai şi numai concepţia shakespeariană despre viaţă, despre toate, cu atâta fidelitate redată de el, încât aproape le socoteşti că sunt ale lui Shakespeare. Ceea ce este o realizare dincolo de aşteptările noastre. Mă rog, el devenise un om capabil pentru orice fel de creaţie.”
„Poetul îngerilor” în închisoare
„Aşa a fost să fie, Voiculescu să intre în puşcărie… Aici a atins suprema limită comunismul, să bage pe poetul îngerilor în puşcărie, om care n-avea nicio vină, absolut nicio vină, nimic, nimic, decât atâta că era un credincios dintre cei mai fideli ai lui Dumnezeu şi un om al binelui! Deci, aici se vede cât era de opusă binelui această conducere comunistă care trăia numai pentru rău. […]
Când am fost [mai târziu] cu Nichifor Crainic la Zaharia Stancu – invitaţi de Zaharia Stancu, când era preşedinte [al Uniunii Scriitorilor] – Crainic şi-a început cuvântul aşa, zice: <Măi, Zaharia Stancu, voi sunteţi vinovaţi de moartea lui Voiculescu!> <Dar de ce, domnule profesor?> – era foarte smerit Zaharia Stancu faţă de Crainic, foarte smerit! Zice: <Dar de ce? Eu, personal, n-am făcut niciun rău…> [Crainic] zice: <Ba da, că l-aţi lăsat să moară de foame!> – se zice că Vasile Voiculescu a murit şi s-a îmbolnăvit şi a murit de foame, nu a mai avut ce să mănânce şi nici n-a mai vrut să mănânce, aşa i-a spus Crainic lui Zaharia Stancu. <Se poate?! Eu nu am ştiut lucrul ăsta!>, Zaharia Stancu căuta să se scuze…
El a fost un martir, dragă, şi-a purtat crucea lui! Orice creştin adevărat trebuie să-şi poarte şi crucea şi el este un model din acest punct de vedere, un model sacru pentru epoca noastră. N-a mai dat Dumnezeu asemenea [oameni]!”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1998]
