PORTRET: Michelangelo Buonarroti – un geniu al Renaşterii italiene, un simbol al artei universale

de Razvan Moceanu

Sâmbătă, 6 martie, se împlinesc 545 de ani de la naşterea lui Michelangelo Buonarroti, pictor, sculptor, desenator, arhitect şi poet, cel mai important artist al perioadei de vârf a Renașterii italiene, alături de Leonardo da Vinci.

Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni s-a născut la 6 martie 1475, la Caprese, în regiunea italiană Toscana, fiind al doilea născut din cei cinci fii ai lui Lodovico di Buonarroti Simoni și ai Francescăi di Neri di Miniato del Sera – o familie de nobili.

La scurtă vreme după naşterea sa, familia s-a mutat la Florenţa, însă mama a murit când micul Michelangelo împlinise şase ani.

În anii copilăriei a fost lipsit de afecţiunea părintească, fiind crescut de o doică, de aici, întreaga sa viaţă fiind caracterizată prin tristeţe, izolare şi neîncredere în semeni.

În schimb, copilul – şi, mai apoi, tânărul – Michelangelo, îşi dezvolta latura artistică, fiind atras de picturile obvservate în bisericile din proximitatea locuinţei, pe care încerca să le reproducă în stil personal.

A studiat la şcoala lui Francesco Galeota din Urbino, unde a aprofundat gramatica şi limba latină. Aici şi-a făcut un prieten, colegul său Francesco Granacci, care dobândise deja remarcabile noţiuni de pictură, şi care avea să influenţeze şi destinul artistic al lui Michelangelo.

La vârsta de 13 ani, el devenea ucenic al pictorului florentin Domenico Ghirlandaio, iar la recomandarea acestuia a avut şansa să se mute la palatul lui Lorenzo de Medici, conducătorul Republicii Florentine, remarcabil îndrumător al oamenilor de ştiinţă, artiştilor şi poeţilor. El îi va facilita studiul sculpturii cu renumitul Bertoldo di Giovanni, dar şi contactul cu elitele vremurilor de atunci.

Michelangelo va primi permisiunea, din partea Bisericii Catolice, să aprofundeze anatomia pe cadavre, moment decisiv în dezvoltarea carierei artistice a tânărului, dar care va lăsa amprente profunde asupra sănătăţii sale. Trebuie spus că, în perioada de „renaştere” a disciplinelor umaniste, dar şi a ştiinţei, au apărut noi cunoştinţe, dar şi speculaţii despre funcţiile corpului uman, înlocuind vechile credinţe şi dogme filosofice, iar creierul uman a fost un fascinant mister pentru artistul renascentist.

De aici înainte, se va contura stilul Michelangelo, distinct de tot ceea ce se întâlnise până atunci, materializat în precizia reproducerii personajelor şi prin excepţionalul lirism degajat de „eroii” operelor sale.

La vârsta de 16 ani, Michelangelo va sculpta două opere remarcabile, „Bătălia centaurilor” şi „Madona pe trepte”, o dovadă a talentului timpuriu imens al artistului.

Despre acest moment al carierei sale artistice, el va nota în jurnalul său personal:

„Încă de la vârsta de 16 ani, mintea mea era un câmp de luptă: dragostea pentru frumuseţea păgână, nuditatea masculină, în contradicţie cu credinţa mea. O polaritate de teme şi de forme… o latură spirituală, cealaltă pământească”

În anul 1498, va petrece o perioadă la Roma, pentru a studia statuile clasice şi ruinele romane, aici lucrând prima sa sculptură de dimensiuni mari, „Statuia lui Bachus”.

A realizat apoi, înainte de a împlini 25 de ani, o capodoperă a întregii epoci a Renaşterii italiene, sculptura „Pieta”, dăltuită în marmură de Carrara, în care o întruchipează pe Fecioara Maria ţinând în braţe trupul neînsufleţit al lui Isus. Monumentul va străjui, până în zilele noastre, Bazilica Sfântul Petru din Vatican.

Talentul său imens, frumuseţea operei sale, va stârni invidie în lumea artistică a acelor vremuri, fiind lansate zvonuri conform cărora „Pieta” ar fi fost, de fapt, opera unui oarecare sculptor Christoforo Solari, însă pentru a întări autenticitatea lucrării, Michelangelo va grava, cu dalta şi ciocanul, pe statuie, „Michel Angelus Bonarotus Florent Facibat” („Michelangelo Buonarroti, florentinul, a făcut asta”), transformând „Pieta” în singura sa lucrare semnată, în întreaga sa carieră.

În anul 1501, Michelangelo va reveni la Florenţa, unde a început să lucreze la sculptura „David”, o statuie a eroului biblic realizată dintr-un bloc de marmură albă de Carrara, care măsoară 5,17 metri (4,34 metri – statuia, plus soclul), care va fi amplasată, în anul 1504, în faţa clădirii Palazzo Vecchio – fosta reşedinţă a guvernelor republicane florentine – , în Piazza della Signoria, iar în anul 1873, va fi mutată la Galleria dell’Accademia din Florenţa.

În aceeaşi perioadă, va realiza o pictură murală la Palazzo Vecchio, un proiect care îi va deschide calea către alte lucrări îndrăzneţe în domeniu.

În anul 1503, Michelangelo are primele încercări poetice, care, însă, vor fi apreciate la adevărata lor valoare mult după moartea artistului.

Între anii 1504 şi 1507, Leonardo da Vinci a efectuat  experimente pentru a descoperi anatomia sistemului ventricular al creierului.

În anul 1508, Papa Iulius al II-lea i-a încredinţat lui Michelangelo pictarea plafonului Capelei Sixtine – capela palatului papal, Vatican, una din cele mai faimoase comori artistice ale Europei, construită între anii 1472 și 1483, în timpul pontificatului papei Sixtus al IV-lea, de unde îi provine numele.

Realizarea lucrării va dura timp de patru ani (1508 – 1512) şi, după ce iniţial a prevăzut pictarea celor 12 Apostoli, pe fond albastru reprezentând cerul şi stele aurii în fundal, a cuprins, la final, peste 300 de chipuri, pictate pe o suprafaţă de circa 500 de metri pătraţi. Interesant este faptul că artistul a realizat singur toată această capodoperă, stând întins zilnic ore întregi pe schele, întins pe spate, renunţând, pe rând la toţi ucenicii. În toamna anului 1512, lucrarea avea să fie finalizată, fiind abia atunci dezvăluită în toată splendoarea sa.

După efortul istovitor depus pentru pictarea Capelei Sixtine, starea de sănătate a lui Michelangelo se va şubrezi, iar artistul se va dedica mai mult arhitecturii.

Va desena, apoi, schiţa pentru mormântul adolescentului Cecchino de’ Bracci, nepotul lui Luigi del Riccio, singurul prieten al lui Michelangelo, care îi va rămâne devotat pe întreaga existenţă a artistului. Schiţa va fi însoţită de cincizeci de epitafuri în versuri, realizate tot de către Michelangelo.

În anul 1534, Michelangelo va părăsi, pentru totdeauna, Florenţa, după ce va intra în dispute cu apropiaţii şi va fi tratat cu ostilitate de către ducele Alessandro de Medici.

Aşa cum aminteam la început, Michelangelo va demonstra, întreaga sa viaţă, un caracter foarte dificil, fiind de cele mai multe ori nu doar intransigent, ci şi extrem de nepoliticos, taciturn, orgolios, iritabil, fiind un nesociabil convins, în acest nefăcând distincţie între autorităţile de rang înalt ale vremii sau ucenicii săi.

În acest sens, cronicile istorice consemnează faptul că cel mai mare duşman al său, era tocmai Leonardo da Vinci, care era cu 20 de ani mai în vârstă, cealaltă figură esenţială a întregii epoci a Renaşterii italiene.

La noul său domiciliu din Roma, artistul va fi foarte bine primit, fiind apreciat de însuşi Papa Clement al VII-lea.

În anul 1535, Papa Paul al III-lea îi propune să picteze peretele de est al Capelei Sixtine, cel de deasupra altarului, având ca temă „Judecata de Apoi”, o lucrare care va dura şase ani, fiind inaugurată la 31 octombrie 1541, drept cea mai mare pictură din întreaga lume. Nu au lipsit atunci vocile de dezaprobare, sau chiar revoltă, în faţa goliciunii personajelor, considerând opera ca fiind o adevărată blasfemie.

În pofida caracterului său extrem de dificil, în anul 1538, Michelangelo o cunoaşte pe poeta Vittoria Colonna, de care avea să îl lege o prietenie extrem de strânsă. Acestei figuri luminoase din viaţa sa, îi va dedica, în partea predominant literară a carierei sale artistice, nu mai puţin de 300 de poeme şi sonete.

În anul 1546, artistul va termina, cu ajutorul prietenului Luigi del Riccio, punerea la punct a culegerilor sale de poezii.

În anul 1549, a fost numit de papă „arhitect-șef și constructor al bazilicii Sfântul Petru”, pentru a continua construirea catedralei, începută de Bramante. Până la sfârșitul vieții se ocupă mai mult de arhitectură: termină construcția palatului Farnese, execută planurile pentru sistematizarea pieței Capitoliului și pentru cupola Bazilicii Sfântul Petru.

După moartea Vittoriei Colonna şi a lui Luigi del Riccio, ultimii ani din viaţa artistului vor fi dominaţi de singurătatea totală.

În ultimele săptămâni de viaţă va lucra, mai ales noaptea, la lumina lumânării, la ultima sa sculptură, „Pieta Rondanini”.

Michelangelo a fost, în întreaga sa existenţă, un melancolic şi extravagant, care a trăit în singurătate şi suferinţă, fără a fi căsătorit şi fără a avea urmaşi. „Eu stau aici cu o mare nelinişte în suflet şi un corp extrem de obosit, nu am prieteni de niciun fel şi nici nu-mi doresc să am“, menţiona artistul într-o scrisoare destinată unuia din fraţi.

Mai mult, cu toate că era foarte bogat, artistul şi-a impus o existenţă austeră, de călugăr, lucrând fără pauză chiar și în timpul nopții, uitând, de cele mai multe ori să mănânce sau să se odihnească. Pentru genialitatea operei sale, însă, pentru puterea sa de muncă nemăsurată, a fost poreclit „Il Divino” (Divinul”).

Înainte de plecare, în testamentul său, Michelangelo manţiona: „Las sufletul meu Domnului, trupul – pământului şi toate bunurile materiale – rudelor celor mai apropiate”.

Michelangelo Buonarroti a plecat la Domnul, la 18 februarie 1564, în locuinţa sa din Roma, la aproape 89 de ani. Conform dorinței artistului, corpul său va fi dus la Florența, unde va fi înhumat într-o criptă a bisericii Santa Croce.

În anul 1623, strănepotul său, Michelangelo Il Giovine, va publica, pentru prima dată într-un volum, 137 de poezii semnate Michelangelo Buonarroti, sub titlul: „Rimedi Michelangelo Buonarroti”. Doar că toate pronumele masculine prezente în poezii au fost schimbate în formă feminină, pentru a ascunde aspectul „homo-erotic” al poemelor.

În anul 1964, în cadrul manifestărilor prilejuite de comemorarea a 400 de ani de la moartea sa, a apărut pentru prima dată, un volum de sontete al marelui artist.

Acum, la aproape cinci secole şi jumătate de la naşterea sa, avem privilegiul ca o mare parte din operele sale, să fie păstrate şi să poată fi admirate în întreaga lor genialitate…