La o distanță de aproape 200 mile de Constanța, în Peninsula Crimeea, se găsește portul Sevastopol, care a fost principala bază a fotei sovietice la Marea Neagră. Dispunând de nave puternice (un cuirasat, crucișătoare grele, distrugătoare, submarine, vedete, o brigadă de aviație), flota de la Sevastopol a reprezentat o redutabilă forță navală. Imediat după atacul împotriva URSS, flota sovietică de la Marea Neagră a început operațiuni navale împotriva României. Astfel, între 23 – 25 iunie, liderul Harkov și două distrugătoare au explorat apele Insulei Șerpilor în căutarea unor nave române. În seara de 25 iunie 1941, sovieticii au inițiat o acțiune amplă împotriva flotei române de la Constanța. Astfel, o puternică grupare de atac (distrugătoarele Harkov și Moskva), însoțită de o grupare de sprijin (un crucișător greu și două distrugătoare), au atacat prin surprindere Portul Constanța. Atacul a început la ora 4.00 dimineața, printr-un bombardament naval simultan cu un atac aerian. Navele române aflate în larg au răspuns cu artileria de la bord – distrugătorul Mărăști a tras pe Harkov, iar distrugătorul Maria pe Moskva. Împotriva sovieticilor a început să tragă și artileria grea de coastă. În timpul manevrelor făcute pentru a ieși din bătaia artileriei, Moskva a lovit o mină și s-a scufundat rapid, iar Harkov a fost lovit și avariat. În aceste condiții, flota sovietică s-a retras. Martor la această luptă navală a fost Nicolae Koslinski, ofițer pe distrugătorul Mărăști:
“Noaptea de 25/26 iunie 1941 a trecut liniștită. Sunt de veghe 0 – 4.00. Spre ziuă, a început ridicarea ancorei și se aud mașinile. După schimbarea veghei, cobor oboist în careul elevilor, rugând timonierul de cart să mă trezească dacă se dă alarma aeriană. Ațipisem, când m-au trezit tropăituri pe punte. Se dăduse armarea bateriei A.A. și m-am dus la piesa de 37 mm din babord, unde, împreună cu un coleg, trebuia să prindem duliile aruncate de tun la tragere. O privire în fugă aruncată pe mare: în fața noastră distrugătorul Maria ridicase ca și noi ancora și luase drum nord. Undeva, înainte, spre larg, puitorul de mine Murgescu. Spre NE, la orizont, două nave mai mari, probabil distrugătoarele Regele Ferdinad și Mărășești, care își aveau locul de staționare noaptea la sud de Midia. Ceva nu era în regulă cu ele. Pe neașteptate, aud: “Armarea bateriei de 120 mm!” Asta înseamnă luptă navală. În lumina alburie a zorilor, din cele două siluete negre izbucnesc scurte flăcări și fac fum destul. Aveau amândouă câte două coșuri, mergeau cu viteză și trăgeau repede. “Nu e Regele Ferdinand?” “ Nu! E Tașkent. Cum oare au intrat prin baraj? ” Tașkent era un distrugător mare sovietic, pe care marinarii români îl văzuseră în 1939, la Istanbul. Ca la început de război, mi-am dorit să nu tragă în noi. Eram la centrul navei, lângă comandantul artileriei A.A., și am urmărit cu ochi mari, timp de patru minute, priveliștea unică în viață – un angajament naval. Distrugătorul Mărăști mărește viteza la 250 rotații și trece în linie de șir cu distrugătorul Maria. Avem patru tunuri binate Armstrong de 120 mm, dar nu putem depăși 22 noduri, căci cămașa motorului unei turbine era fisurată, și peste fisură se turnase o placă. Distrugatorul Maria e mai nou, mai bine înarmat, cu cinci tunuri de 120 mm Beauford și poate atinge 35 noduri. Amândouă distrugătoarele au instalație de tragere centralizată. Navele sovietice sunt mai mari și mai puternice: au tunuri de 130 mm pe care le văd trăgând cu maximă înclinare. Trăgeau, undeva, spre uscat. Două bubuituri în același timp, apropiate și foarte puternice mă fac pentru o clipă să cred că au explodat proiectile dușmane. Sunt tunurile noastre, care au deschis focul la o depărtare ce a scăzut de la 14.000 m la 11.400 m. Trage și distrugătorul Maria. Tirul se reglează. Întâi în direcție, apoi în bătaie. Prima salvă căzută lateral era și scurtă, așa că s-a făcut o dublă corecție. A treia a fost încadrantă. După prima salvă [sovietică] s-au spart geamurie la comanda [distrugătorului Mărăști] unde a rămas doar comandantul și un timonier. Toți ceilalți au rămas la posturile de luptă. Lupta a continuat până ce unul dintre distrugătoarele rusești pune pupa la coastă și începe să lanseze nori de ceață artificială și se îndreaptă spre larg. Atunci l-am văzut bine: două coșuri, cel din față mai ridicat. Siluieta puternică. Și o viteză mare cu care se îndreaptă întâi spre nord, apoi spre est, scoțând nori de fum. Noi și distrugătorul Maria am încetat tirul la 16.000 m. Ultimele două salve sunt pe vârfurile catargelor peste perdeaua de ceață artificială. Mai trag doar tunurile germane de la sud de Constanța. Răsare soarele și cele două coloane de fum se văd bine spre est. Tocmai mă uitam la ele, când o flacără foarte mare se ivește deodată sub o coloană de fum. Când se stinge nu se mai zărește decât cealaltă coloană de fum. A fost ceva pe cât de neașteptat, pe cât de uimitor. Desigur, nava inamică lovise o mină și se destrămase ca un simplu avion. Un maistru, care urmărea nava rusescă prin telemetru, mi-a spus că nava ce lovise mina se scufundase repede cu prova ieșind din apă. Distrugatorul Mărăști a tras în total 19 proiectile. Ultimile salve s-au tras necentralizat. Impresia generală la bord era că unul din distrugătoarele rusești ar fi primit o lovitură, ceea ce l-a făcut să înceteze tirul și să schimbe drumul pentru a se retrage, ajutat de fumul artificial. Lupta s-a sfârșit. Noi ne îndreptăm spre port pentru a face plinul cu combustibil. Mai târziu, am văzut două vedete românești aducând supraviețuitorii distrugătorului sovietic scufundat. După ce li se uscase hainele, marinarii sovietici au fost încolonați pe cheu și trimiși la nava bază. La nava bază colegii care știau rusește au servit drept tălmaci față de ofițerii care au fost aduși la careul navei. Așa am aflat că nava scufundată era marele distrugător Moskva de 2895 t, înarmat cu cinci tunuri de 130 mm, două tuburi lanstorpile și putea atinge viteza de 35 noduri. De pe distrugătorul Moskva au fost 26 de supraviețuitori”.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1995]
