„Craiova văzută din car e cel mai frumos oraș din lume, /Rămân și acum încremenit când mă gândesc, îmi lasă gura apă. /Era și primul oraș care îmi ieșea în cale, /Poate și asta contează, aveam retina proaspătă, fără gunoaie /Și i-am descoperit dintr-o dată întreaga strălucire, /De acolo, din pisc, de la ulm, deasupra Șimnicului.”
În acest fel sentimental şi tandru vedea poetul Marin Sorescu oraşul adolescenţei sale.
Bogată în istorii din străvechime, Craiova îşi etala în Câmpia Olteniei, în prima jumătate a secolului al XX-lea, frumoasele străzi cu clădiri administrative impunătoare, cu case boiereşti şi negustoreşti. Era un nod comercial și cultural de prim rang, iar în 1930, în cele aproape 30 de mahalale ale sale, locuiau peste 63.000 de oameni, având cele mai variate ocupaţii. Tot cam pe atunci, Dumitru Cioc (n. 1919), reputat inginer specialist în hidrotehnică, era elev la Liceul Militar. Era venit şi el dintr-unul din satele din apropiere, asemeni lui Marin Sorescu, iar „Cetatea Craiovei” pare să aibă aceeaşi strălucire în amintirile sale ca în acelea ale scriitorului.
„În Craiova, Bulevardul Unirii era strada principală pe care toată lumea se plimba duminica. Maşini nu prea existau atunci şi nici nu aveau voie, trebuiau să meargă pe străzile laterale. Era un drum care urca ceva mai sus şi unde era Liceul Militar. Curte destul de mare, dar cred că nu comparabilă cu cea de la Mânăstirea Dealul care era cel mai vestit liceu [militar]. […]
26 mai 1983
Exista un şef de clasă dintre colegii mei şi mai exista un comandant de clasă care era un elev din clasa terminală şi care dormea cu noi, adică avea un pat separat acolo… El era comandantul de pluton, ne-a învăţat cum să mergem la pas de defilare pentru defilarea anuală. Dupa aceea, ne mai învăţa cum să salutăm [pe stradă], că mergeam în fiecare duminică, aveam voie să mergem în oraş şi salutam toţi ofiţerii pe care îi întâlneam. […] Mergeam în uniformă, […] umblam şi în şcoală şi afară îmbrăcaţi militar, în kaki, cu pampon şi cu baionetă. Eu aveam noroc că tata avea un frate care era negustor şi cei care aveau o asemenea situaţie aveau voie să plece mai devreme de la şcoală. Mergeam la prânz la ei şi după aceea mergeam la plimbare cu verii mei, adică o verişoară, un văr, altădată cu colegi. […]
Şi, mai târziu, aveam colegi care făceau poezii pentru fete. În Craiova, în afară de Liceul Militar erau patru licee, două licee de băieţi <Carol> şi <Fraţii Buzeşti> şi mai erau două licee de fete, căci la vremea respectivă erau separate, <Regina Elisabeta> şi <Doamna Cuza>. Şi mai era un pension de fete unde a făcut soţia mea şcoala. […]
Aveaţi voie să vă duceţi la spectacole de teatru sau la cinema?
Da, asta regulat, mergeam la cinematograf. Tocmai la vremea aceea apăruse cinematograful în culori, adică vorbit şi în culori. Şi acum îmi aduc aminte primul film pe care l-am văzut, cred că se chema <Janine> şi care era cu o întâmplare … un aviator francez din timpul primului război mondial. A fost primul film şi în culori şi vorbit pe vare l-am văzut.
Dar baluri, serate se organizau în Craiova?
Asta numai pe urmă, ca ofiţer. Aveam un cerc … în toate oraşele mari era un Cerc Militar, aşa cum este acesta din Bucureşti şi care era, ca să spun aşa, locul cel mai râvnit de toată lumea.”
[Interviu de S. Iliescu şi O. Silivestru, 2009]
