Oraş eterogen populat de români, evrei, austrieci, polonezi, ucraineni, în decursul timpului Cernăuţiul a vieţuit între graniţele mai multor state: Imperiul Habsburgic, România, Uniunea Sovietică, Ucraina. Stăpânirile succesive i-au impulsionat dezvoltarea, făcându-l un oraş cu adevărat european. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea Cernăuţiul avea cale ferată care îl lega de Viena, avea universitate, curent electric, tramvai şi canalizare.

Filologul Josette Majdanek s-a născut într-o familie de intelectuali evrei, în 1927. Şi-a petrecut copilăria chiar în centrul oraşului, pe strada Strada Iancu Flondor şi, deşi avea să trăiască cea mai mare parte a vieţii sale la Bucureşti (a fost un cunoscut realizator de emisiuni literare la Societatea Română de Radiodifuziune), nostalgia Cernăuţiului interbelic avea să rămână pentru ea neştirbită.

de Silvia Iliescu

Cernăuţiul era un oraş foarte civilizat, i se punea <Mica Vienă>. Părinţii mei erau moldoveni, dar stabiliţi la Cernăuţi şi lucrând acolo. Dar multe colege vorbeau în casă numai germană cu părinţii, părinţii făcându-şi studiile la Viena, de exemplu, [studii] superioare, uneori. […] Aceşti părinţi, toţi învăţaseră, ai colegelor mele, la Viena sau chiar la Universitatea din Cernăuţi. În general, erau într-adevăr intelectuali, vorbeau o germană literară impecabilă, deci şi copiii lor; alţii erau poate negustori şi nu mai vorbeau chiar acea germană… Vorbeau o germană puţin <cernăuţeană>.

La Cernăuţi, ca să vă daţi seama cam cum era atmosfera, semăna puţin cu cea de la Timişoara din anii ’50, adică trăiau laolaltă, în bună prietenie sau vecinătate, trăiau laolaltă români, germani, şvabi mai ales, ucraineni, polonezi şi evrei. […] Oraşul curat – /ca/ şi Timişoara şi Cernăuţi -, cu grădini frumoase, natura superbă. [Făceam] excursii cu rucsacul în spate la pădurea apropiată Ţeţina, care era pe un deal… [Era] o mentalitate mai occidentală decât în Moldova, decât la Iaşi unde eu mă duceam la bunică şi mătuşă deci puteam face o comparaţie. [Erau] patinoare, toţi copiii patinau, ştranduri la Prut, toţi copiii învăţau să înoate – şi subsemnata – şi asta nu se uită, rămâi cu asta. Era o şcoală de muzică unde erau şi cursuri de dans, de balet; aveam o colegă care la şcoală făcea balet clasic, cu poante. […]

CERNAUTI – UNIVERSITATE
1938

Era o filarmonică, era universitate, era o viaţă minunată care s-a curmat brusc [atunci] când Cernăuţiul a fost ocupat de ruşi, de Uniunea Sovietică. Noi am rămas acolo şi foarte mulţi locuitori ai Cernăuţiului au rămas, au rămas şi şvabi mulţi care apoi au fost scoşi de Hitler, au fost duşi în Germania, şvabii. Şvabii locuiau mai mult – şi o mare parte din români – la sate. Dar şi rutenii [la fel], că lăptăreasa noastră era ruteancă – <Dai Boje zdorove>, ţin minte venea ea şi saluta, <să-ţi dea Dumnezeu sănătate>. Eu nu ştiam nici ruteana, nici altă limbă slavă.

Deci, se trăia minunat şi… la începutul anilor ‘30 deja femeile se întâlneau la cofetărie sau la o cafenea, adică sistemul… cum vezi în filme că la Viena vine câte unul, îşi scoate un ziar care îi pus pe un fel de cadru de lemn şi citeşte ziarul şi asta se putea [şi la Cernăuţi]. […] Teatrul Naţional era minunat, nu ştiu, se trăia… Şi păcat, că eu aş fi dorit să rămân toată viaţa la Cernăuţi adică nu mi-ar fi lipsit nimic. […]

Şi începuse un pic de naţionalism. Vorbesc, sub dictatura carlistă, în ultimul timp. În ce sens?! Erai amendat pe stradă dacă te găsea – asta în 1939 de exemplu – dacă vorbeai limba germană. Şi mama mea a fost rugată de o doamnă destul de în vârstă să facă cu ea limba română – că ea făcuse liceul în limba germană – s-o înveţe româneşte ca lumea, ca să poată să vorbească sau să se descurce la cumpărături în limba română. Şi eu n-aveam probleme, pentru că, deşi părinţii, în mod silit, au vrut ca eu să ştiu perfect limba germană, dar după aia numai româna am vorbit cu ei.”

[Interviu de Silvia Iliescu, 1999]