PORTRET: Vivien Leigh – actriţa care a atins absolutul, întruchiparea eleganţei desăvârşite

Motto: „Și artiștii vor moșteni pământul, iar lumea va fi o grădină” – Vivien Leigh

de Razvan Moceanu

Joi, 5 noiembrie, marcăm împlinirea a 107 ani de la naşterea actriţei britanice de teatru şi film Vivian Leigh, una dintre cele mai frumoase, mai elegante şi mai valoroase artiste a secolului al XX-lea din întreaga lume. Este laureată a două premii Oscar, unul pentru interpretarea magistrală a personajului Scarlett O’Hara din „Pe aripile vântului” (1939), iar cel de-al doilea pentru rolul Blanche DuBois din producția „Un tramvai numit dorință” (1951).

Vivien Leigh a fost o actriță prolifică, ea colaborând adesea pe plan artistic cu soțul său, Laurence Olivier, care a regizat multe dintre filmele care au făcut-o celebră.

. (Photo by – / AFP)

Vivian Leigh, pe numele la naştere Vivian Mary Hartley, s-a născut la 5 noiembrie 1913, la Darjeeling, Bengalul de Vest, India Britanică (acum India), fiind fiica lui Ernest Hartley, un ofițer britanic înrolat în Cavaleria indiană, și a Gertrudei Robinson Yackje.

Vivien Hartley a avut prima apariție pe o scenă la vârsta de trei ani, când a recitat poezia Micuța Bo Peep, în cadrul trupei de teatru a mamei sale.

Copila a beneficiat de o educație aleasă, fiind trimsă să studieze la Londra, unde a fost înscrisă la „Convent of the Sacred Heart” („Mănăstirea Inimii Sacre”) din Roehampton, în anul 1920. Aici, cea mai bună prietenă a sa a fost viitoarea actriță Maureen O’Sullivan, căreia i-a mărturisit dorința de a deveni, la rându-i, o „mare actriță”.

Ea călătorește apoi prin întreaga Europă, îndrăgostindu-se de artă și de frumos, studiază în Italia, în Franţa, unde își dezvoltă latura sensibilă și devine o vorbitoare fluentă a celor două limbi naţionale. Şcolile de prestigiu pe care le-a frecventat, i-au modelat caracterul, i-au disciplinat neastâmpărul și, cel mai important, i-au canalizat ambiția spre un singur țel: de-a deveni o mare actriță.

După absolvirea liceului, a revenit la Londra, unde, s-a înscris la cursurile celebrei Royal Academy of Dramatic Art, unde avea să-şi șlefuiască talentul nativ și să-şi deschidă porțile către lumea elitelor artistice.

Va fi remarcată de regizorul şi producătorul Alexander Korda, personalitate proeminentă a filmului englez.

În decembrie 1932 s-a căsătorit cu un tânăr avocat, Herbert Leigh Holman, cu care a avut un copil, pe nume Suzanne.

Avându-l alături pe John Gliddon ca impresar, acesta o sfătuiește să ia ca nume de scenă Vivien Leigh.

În 1935, este distribuită în piesa ”The Mask of Virtue”, jucată la Teatrul Ambasador, iar opinia publică, media şi criticii nu mai contenesc cu laudele la adresa ei. Însă cea mai de preţ recunoaştere a venit din partea lui Laurence Olivier, care imediat după spectacol, a felicitat-o. De atunci, pentru o scurtă perioadă de timp, cei doi au fost buni prieteni.

Peste ani, în cartea sa de memorii, Laurence Olivier rememora impresia profundă pe care i-a lăsat-o Vivien Leigh atunci când a văzut-o jucând spectacol: “În afara privirii ei, care era pur şi simplu magică, Vivien poseda o seninătate, un echilibru perfect. Gâtul ei părea prea fragil pentru a-i susţine capul. Avea un aer surprins şi ceva din orgoliul unui jongleur ce poate realiza aproape în glumă o strălucită performanţă. Ea mai avea şi altceva: forţa de atracţie a unuia din cele mai tulburătoare temperamente pe care le-am întâlnit în viaţa mea. Acea ciudată, înduioşătoare scânteie de demnitate pare să fi fost acel ceva în stare să subjuge pătimaşa legiune a admiratorilor ei fanatici”.

Alexander Korda îi oferă tinerei un contract în lumea filmului, iar mai târziu, în acelaşi an, debutează pe marele ecran, în ”Things Are Looking Up”, rolul interpretat remarcabil atrăgând atenţia criticii, care a remarcat farmecul său aparte, fineţea jocului şi inteligenţa scenică. Tânăra actriţă uimea prin ochi verzi-albaștri, superbi, cu o privire când jucăușă, când malițioasă, o carnație alb-marmoreană, a cărei strălucire frapa încă de la prima vedere, un păr brun, bogat, care sporea puterea ei de seducție, iar silueta fină îi sublinia ținuta aristocratică. Dar sigur, chiar în aceste condiţii, simpla ei apariţie nu ar fi fost deajuns…

Vivien va asista apoi la un spectacol de teatru, ”Romeo şi Julieta”, în care va remarca nu doar jocul scenic al viitorului mare actor şi regizor Laurence Olivier, ci şi prezenţa sa masculină extrem de atrăgătoare. E momentul în care Vivien se îndrăgosteşte nebuneşte.

Primeşte, în anul 1939, rolul Scarlett O’Hara din ”Gone with the Wind”/”Pe aripile vântulşui”, în care realizează o partitură excepţională prin complexitatea resurselor expresive. După premiera filmului, „The New York Times” scria: „Ea este perfect concepută pentru acest rol, prin artă și natură, încât orice altă actriţă să o joace pe Scarlett ar fi de neconceput“.

Rolul i-a adus, în anul următor, un binemeritat Premiu Oscar pentru cea mai bună actriţă în rol principal.

În perioada filmărilor la „Pe aripile vântului”, Vivien Leigh şi Laurence Olivier şi-au trimis zeci de scrisori pline de pasiune şi iubire. Într-una dintre ele, Vivien Leigh îi spunea lui Laurence Olivier: „Dacă ne-am iubi doar cu trupurile noastre, cred că tot nu ar fi suficient. Te iubesc mult mai mult de atât. Tot sufletul meu îţi aparţine“. Marele actor îi mărturisea la rândul său: „Eşti în mod constant în gândurile mele. Nu am trăit până când nu te-am cunoscut pe tine“.

În februarie 1940, Vivien Leigh a divorţat de Herbert Leigh Holman, iar la 21 august 1940, la Santa Barbara, lângă Hollywood, s-a recăsătorit cu Laurence Olivier, în secret, martori fiind doar Katharine Hepburn şi Ronald Colman.

Legătura puternică dintre cei doi a fost cunoscută și la Curte: când Olivier a fost numit cavaler al Marii Britanii, Vivien l-a însoţit la Palatul Buckingham pentru învestitură. Ea a fost numită Lady Olivier, nume pe care și l-a păstrat chiar și după separarea celor doi de mai târziu.

Însă, în ciuda iubirii înflăcărate de care păreau amândoi să fie cuprinși, infidelitățile au fost nelipsite de ambele părți.

Pentru actriţă au urmat roluri în filme precum ”Waterloo Bridge” (1940), ”That Hamilton Woman” (1941), ”Caesar and Cleopatra” (1945) şi ”Anna Karenina” (1948).

În 1951, Leigh şi Olivier au jucat în piesele de teatru ”Antony and Cleopatra” de William Shakespeare şi ”Caesar and Cleopatra” de George Bernard Shaw, spectacole care au obţinut recenzii laudative.

Tot în anul 1951, va realiza un alt mare rol, Blanche DuBois, în filmul ”A Streetcar Named Desire”/”Un tramvai numit dorinţă”, pentru care a fost răsplătită, în anul următor, cu un nou Premiu Oscar pentru cea mai bună actriţă în rol principal, cu Premiul Globul de Aur pentru cea mai bună actriţă de dramă, iar în 1953, cu Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă.

(BW only) (Photo by STF / AFP)

Succesul imens al filmului i-a adus lui Vivien şi suferinţe, fiindcă, asemenea personajului Blanche, actriţa ajunsese să aibă nevoie permanentă de tratament psihiatric, fiind supusă unor ședințe de terapie cu electroșocuri, care i-au distrus, în cele din urmă, sistemul nervos. Mintea ei încețoșată a făcut rău nu doar actriței, ci și apropiaților, care cu greu o vor mai puteau controla.

Vivien Leigh se va afla, în anii următori, în distribuţia filmelor ”The Deep Blue Sea” (1955), ”The Roman Spring of Mrs. Stone” (1961) şi ”Ship of Fools” (1965) în care a jucat alături de celebra Simone Signoret.

În anul 1957, Vivien Leigh a condus protestele împotriva demolării teatrului Saint James și construirii în loc a unor apartamente, ajungând să intre și să tulbure chiar Camera Lorzilor. Drept urmare, însuși Winston Churchill, fostul prim-ministru britanic, i-a scris o epistolă actriței, în care, deşi îi remarca curajul, îi dezaproba modul de acțiune.

Actriţa, devenită prizoniera tulburărilor maniaco-depresive, a avut de suferit nu doar pe planul sănătăţii. Din acest motive, Laurence Olivier a decis să divorțeze de firava sa soție, ruptura producându-se în ianuarie 1961.

Laurence se recăsătorește cu actriţa Joan Plowright, iar Vivien se refugiază în brațele actorului John Merivale, chiar dacă nu îl va putea uita niciodată pe „Larry”, “omul vieții sale”.

Recompensa pentru activitatea ei teatrală a venit mai târziu, sub forma unui premiu Tony pentru cea mai bună interpretare feminină în piesa „Tovarich” (1963), într-o perioadă în care starea ei de sănătate devenise foarte precară şi leşinase, chiar, de câteva ori pe scenă.

Vivien Leigh a murit la doar 53 de ani, la 8 iulie 1967, la Eaton Square, Londra, în urma complicaţiilor provocate de tuberculoză. Trupul ei va fi incinerat la Blackboys, East Sussex, iar cenușa va fi aruncată deasupra unui iaz de pe domeniul actriței din această localitate.

Laurence Olivier a murit în anul 1989, iar cu puţină vreme înainte să moară, acesta a fost văzut uitându-se la un film cu Vivien Leigh, cu lacrimi în ochi şi spunând: „A fost dragoste între noi”…

În anul 2013, anul centenarului naşterii actriţei, nepoţii acesteia au donat Victoria and Albert Museum din Londra arhiva artistei, care cuprindea sute de scrisori şi de telegrame, precum şi numeroase fotografii ale cuplului Vivien Leigh – Laurence Olivier.

În aprilie 2015, o rochie purtată de Vivien Leigh în celebrul film ”Gone with the Wind” a fost vândută cu 137.000 de dolari prin casa de licitaţii Heritage Auction. Ansamblul din două piese, care iniţial era gri-bleu, dar care s-a decolorat între timp fiind de culoare gri-deschis, avusese preţul de pornire de 60.000 de dolari. Rochia brodată aparţinând personajului Scarlett O’Hara a făcut parte dintr-un lot de 150 de obiecte legate de această peliculă provenind din colecţia lui James Tumblin, fost specialist în domeniul coafurii şi machiajului de la studiourile Universal, care a început în anii ’60 să strângă amintiri legate de film.

Între 1 iunie și 4 septembrie 2016, obiecte personale ale actriţei, incluzând jurnale personale şi scrisori de dragoste trimise soţului ei, Laurence Olivier, au fost prezentate public în Marea Britanie, în cadrul expoziției „Vivien Leigh: Public Faces, Private Lives”.