Din vremea lui Herodot (sec. al V-lea î. Chr.) şi până în veacul al XX-lea când a fost scufundată (mai exact 1970), multă apă de Dunăre a scăldat malurile insulei Ada Kaleh! Turcii au numit-o astfel, adică „Insula Fortăreaţă”. Ei au stăpânit-o vreo 600 de ani, disputându-şi-o în acest timp cu Imperiul Habsburgic interesat şi el de poziţia strategică a acestei limbi de pământ din mijlocul Dunării. Insula Ada Kaleh a intrat în graniţele României Mari cu ale sale puţine sute de locuitori şi cu tot farmecul ei exotic. Turişti de toate felurile s-au perindat ca să vadă acest eşantion oriental de lângă Orşova. S-au lăsat fermecaţi cu toţii. Iată ce spunea, spre exemplu, scriitorul Horia Stanca într-un interviu: „Ada Kaleh-ul era o insuliţă extraordinar de poetică! Şi acum îmi aduc aminte de ea, [mi-a părut] foarte rău când s-a acoperit de ape, pentru că era foarte simpatică. Era o geamie la care trebuia să te descalţi la intrare, să iei pantofii care erau acolo şi să intri înăuntru. Şi era o sală foarte frumoasă, turcească, nouă ne-a plăcut teribil de mult! […] Era o insulă foarte [pitorească]… fără prea multe străzi, câteva căsuţe, acolo, în jurul geamiei şi cam asta era totul.” (interviu de Mariana Petre, Radio România, 2000)
O altă mărturie, înregistrată de scriitoarea Andreea Demirgian, păstrată şi în Arhiva de istorie orală, ne-a oferit locotenent colonelul (r) George Stăreşin:
„Insula Ada Kaleh – o insulă românească locuită de o comunitate turcească. Necesităţile hidrocentralei au făcut ca ea să dispară. Au făcut o a doua insula, la Şimian, unde nu stă nimeni, sunt nişte ziduri goale. Am fost şi eu o dată…
Când eraţi copil vă duceaţi la Ada Kaleh?
Cum de nu! Tatăl meu era bun prieten cu şeful insulei, Ali Kadri. Şi a fost şi regele Carol al II-lea acolo, în vizită la Ali Kadri. Era o insulă cu case mici turceşti, cea mai mare casă era moscheea, aceea e biserica lor sau geamie se mai cheamă. Şi cu hogea de acolo – hogea este preot, aşa se cheamă, <hoge> – stând de vorbă cu el chestiuni religioase, îmi spune: <Să ştiţi că noi îl avem pe Iisus Hristos în Coran ca profet, aşa cum dumneavoastră îl aveţi pe Isaia… Însă la noi vine Mehmet, profetul desăvârşit al lui Alah.> […]
Ei aveau o fabrică de ţigări, nişte ţigări foarte elegante, lungi, aşa, mai ales ţigările de damă erau o frumuseţe. Aveau acolo o fabrică de rahat, sugiuc… Sugiuc era tot un fel de rahat cu alune, cu nuci, cu toate alea în el. Şi-mi aduc aminte, când era la ei Ramadanul – cam cum ar fi la noi Paştele, hai zicem aşa – întotdeauna eram invitaţi la el, la Ali Kadri. Şi avea mâncăruri cum oferă oricine când vine un musafir. Ei, avea o mâncare foarte bună, imam baialdî. Ce înseamnă asta? <imam> este preotul, imamul sau hogea, <baialdî>, <a crăpat>. Aşa a mâncat de mult mâncarea un popă de-ăsta turcesc, c-a murit, a plesnit burta în el! Era făcută din vinete şi cu carne de batal, berbec castrat. Era un deliciu! […] Insula Ada Kaleh era condusă de Ali Kadri şi mai era… Mai era o secţie de croitorie a românilor, sucursală a fabricii de confecţii, unde era un oarecare Şahil Mehmet sau… Emir, Emir Şahil. Ăsta era şeful fabricii ăsteia, a sucursalei. […]
Dar cu ce se ocupau turcii care stăteau acolo?
Cu rahat, cu ţigări şi cu ţesătoria asta…
Transportau turiştii, ştiu că aveau nişte bărcuţe…
Aveau bărci, nu bărcuţe, bărci mari. Ce-am păţit odată cu Celan. Veneam cu barca de la Ada Kaleh, de la sucursala noastră. Dom’le, a trecut un vas mare pe Dunăre şi a făcut valuri, uite aşa făcea barca! Eu, tot timpul: <Doamne! Doamne!….> El: <Allah! Allah, ajută-ne! Allah…> Şi cu voia lui Allah şi al Tatălui Ceresc am ajuns la mal. <Dom’le>, zic, <dacă mă dă afară din fabrică, plec acasă. Eu nu mai merg la Ada Kaleh, gata, prima şi ultima oară! V-am pupat! Păi, ce, să mor înecat?! Doamne fereşte!>
Spuneţi-mi ce s-a întâmplat cu turcii atunci când insula a trebuit să fie scufundată?
Ei, o parte din ei, care au avut bani, au plecat în Turcia, Turcia europeană, […] iar alţii au rămas prin ţară. Mai sunt ăia care au fost căsătoriţi cu romance… [şi au rămas în ţară].
Şi, am uitat să vă spun, la Ada Kaleh era un mormânt separat al lui Miskin Baba. Miskin Baba ăsta era un profet al lor, un om al bisericii, mahomedan, nu ştiu cum. Toţi acolo se închinau la el […] făceau reverenţele alea în faţa mormântului. Ce-mi aduc aminte, îmi aduc aminte că regele Carol al II-lea şi cu voievodul Mihai au [respectat] legea mahomedană, când au intrat în moschee s-au descălţat, au intrat în papucii ăia care sunt la uşa moscheii pentru a călca pe covorul ăla sfânt. […]
Dar cu ce ocazie au venit regele Carol şi voievodul Mihai la Ada Kaleh?
Au venit să viziteze Ada Kaleh-ul, invitaţi de Ali Kadri [care] era un mare diplomat, se punea bine cu stăpânirea. Ada Kaleh-ul nici nu plătea vamă de acolo aici sau de aici acolo, ei n-aveau niciun impozit pentru fabrica de rahat.”
[Interviu de Andreea Demirgian, redactor, Radio România Internaţional, 2001]
