Pentru fanii muzicii blues, Robert Johnson reprezintă şi azi unul dintre cei mai mari idoli ai genului, dar şi pasionaţii de muzică rock s-au putut întâlni cu numele său. Acesta a fost un artist emblematic al stilului delta blues şi în acelaşi timp cea mai misterioasă figură a acestui gen muzical, despre care şi acum unii susţin că şi-ar fi vândut sufletul diavolului în schimbul virtuozităţii sale ca şi chitarist.
Viaţa lui Robert Johnson este enigmatică nu doar datorită legendei amintite, dar şi pentru că în urma sa au rămas numai trei fotografii, iar memoria discului a păstrat doar 29 de piese cântate de el. Artistul a murit foarte tânăr, la vârsta de doar 27 de ani. Legenda sa este cercetată şi astăzi de către foarte mulţi specialişti, dar secretul vieţii şi artei sale nu a reuşit să fie elucidat complet nici până în prezent.
Robert Leroy Johnson s-a născut în oraşul Hazlehurst din statul Mississipi în anul 1911. Primul soţ al mamei sale a trebuit să fugă din Memphis, doar pentru că bărbatul era de culoare şi bogat. Extremiştii din oraş l-au ameninţat că îl vor linşa dacă nu dispare din zonă. După plecarea lui, mama lui Johnson a împărţit viaţa cu un tăietor de lemne din oraş. Acesta a fost tatăl biologic al lui Robert Johnson, dar nu a participat la viaţa copilului lui. Johnson şi mama sa din varii motive s-au mutat de mai multe ori. Au trăit în delta Mississipi, în Arkansas, ca până la urmă să ajungă în Memphis, unde a trăit şi tatăl său vitreg sub pseudonim. În documentarul Remastered creat de Netflix, nepotul lui Johnson a declarat că muzicianul a considerat că în viaţa lui niciun bărbat nu a jucat rolul de tată. Tatăl său vitreg a fost un om violent şi abuziv, care nu a putut accepta faptul că Robert nu a dorit să lucreze pământul. Acest fapt în ochii bărbatului era cu atât mai grav cu cât el era muncitor la seceriş pentru rentă (sharecropper), adică o parte din produsele recoltate trebuiau să fie predate în schimbul chiriei.
Robert însă nu a avut chef să trăiască o astfel de viaţă pe care considera injustă şi ar fi dorit să trăiască din blues, muzică a cărei origine se trage de la negrii aduşi din Africa şi vânduţi ca sclavi în America. Aşa cum scrie Leroi Jones în cartea sa întitulată Poporul blues-ului, stăpânii sclavilor nu le-au permis muncitorilor să folosească tobe şi alte instrumente muzicale tradiţionale folosite în Africa, de aceea s-a răspândit folosirea muzicuţei şi a chitarei pentru ca aceştia să se poată exprima prin muzică. Aceste obiecte erau mult mai uşor de transportat şi nici nu făceau sunete puternice, care puteau să-i deranjeze pe stăpânii lor. Lui Robert i-a fost frică să nu-și lezeze degetele în timpul muncii, de aceea a preferat să adune câţiva cenţi cântând pentru muncitori.
Când a împlinit vârsta de 20 de ani, Johnson a abandonat lucrul la câmp şi asemeni altor muzicieni umbla din oraş în oraş cu chitara în spate şi câştiga bani pentru subzistenţă. Acest mod de viaţă însă a fost destul de periculos pentru un tânăr care călătorea singur. În anii ’30 ai secolului trecut Mississipi era fieful Ku Klux Klanului, linşarea negrilor era la ordinea zilei şi autorităţile nu interveneau pentru a salva populaţia de culoare. Pe de altă parte, statul era populat de oameni profund religioşi, care considerau blues-ul ca fiind „muzica diavolului”.
Muzicianul s-a căsătorit foarte tânăr cu Virginia Travis, care imediat a rămas însărcinată. Atunci Johnson a renunțat la chitară şi s-a dus să lucreze ca zilier pentru a putea asigura cele necesare viitorului copil. Soţia sa a mers la bunica ei ca să poată să nască în siguranţă. Atunci Robert a început să cânte din nou, după care s-a dus să-și viziteze soţia şi nou născutul, însă când a ajuns acolo a găsit doar mormântul lor. Femeia şi copilul au murit în timpul naşterii. Familia soţiei lui a fost profund religioasă şi l-a acuzat pe Johnson că „muzica diavolului” a fost cea care le-ar fi ucis fiica.
După această tragedie Johnson a hotărât că în viitor se va ocupa doar de muzică. Potrivit recenziilor vremii, acesta a fost un chitarist de nivel începător. Legenda blues-ului Don House a povestit că de multe ori le-a spus celorlalţi muzicieni să ia chitara din mâna lui Johnson înainte ca acesta să-i rupă corzile. Tânărul chitarist a fost aşa de afectat de această remarcă, încât a plecat din zona deltei Mississipi şi timp de un an nu a fost văzut de nimeni. Când s-a întors l-a căutat pe Son House şi i-a cerut permisiunea să-i arate arta sa tocmai celui care l-a ironizat cu un an înainte. Încă de atunci colegii săi au remarcat că Johnson, pe lângă cele şase corzi a mai adăugat şi o a şaptea. Această inovaţie era necunoscută până atunci. Când Johnson a început să cânte, veteranii blues-ului au rămas muţi. Tehnica şi ritmul lui Johnson a fost unic în toată zona. În doar un an a învăţat să cânte la chitara mai bine decât toți cei care îl batjocorau. În acest moment s-a născut legenda care urma să îl însoţească până la moarte, pentru că nimeni nu a înţeles cum a reuşit doar într-un an să-şi îmbunătăţească tehnica de cântat atât de mult.
Legenda creată în jurul său spune că Johnson într-o noapte la o răscruce de drumuri s-a întâlnit cu diavolul căruia i-a oferit chitara. Diavolul a acordat chitara şi i-a înapoiat-o, cu condiţia să primească în schimb sufletul lui Johnson. Potrivit folcloriştilor în vremea aceea în rândul comunităţilor afro-americane încă era vie aşa numita tradiţie a procesiunilor hoodoo. Aceasta era o magie care era practicată la răscruce de drumuri la miezul nopţii. În piesa sa Come on in My Kitchen Johnson cântă despre lucruri care sunt în legătură cu magia hoodoo, dar motive ale acestei tradiţii apar şi în alte piese ale muzicianului.
Desigur legenda este mai interesantă decât realitatea. Mult mai probabil este că în acel an Johnson s-a întors în oraşul său natal ca să-l regăsească pe tatăl său biologic, însă în locul acestuia l-a găsit pe Ike Zimmerman, care la vremea respectivă era considerat cel mai bun chitarist din sudul statului Mississipi. Potrivit nepotului lui Johnson cei doi mergeau în cimitir să exerseze, pentru că acolo nu deranjau pe nimeni şi Johnson nu a fost expus ironiilor celor din jur. Zimmerman a crezut că cea mai bună metodă de a învăţa să cânţi blues este să stai pe un monument funerar şi să aştepţi miezul nopţii, când apar stafiile de la care îți poţi însuşi tehnica cântatului la chitară. Este foarte posibil ca lecţiile de chitară din cimitir să fi contribuit la răspândirea misterului legat de Robert Johnson.
Potrivit relatărilor din vremea respectivă Johnson a avut grijă ca tehnica sa să nu fie „furată” de alţii. Dacă a observat că cineva se uită atent la degetele sale, atunci s-a întors cu spatele sau pur şi simplu a întrerupt cântul. Întrucât avea mâini mari şi degete lungi, a putut prinde corzile în aşa fel încât suna ca şi cum doi oameni ar fi cântat la instrument. Editura American Record Corporation l-a invitat pe Johnson pentru a înregistra un album cu 29 de piese.
Mai târziu s-a îndrăgostit de o fată, pe care a lasat-o însărcinată, dar părinţii ei – profund religioşi – nu au fost de acord ca fata lor să se căsătorească cu cineva care cântă „muzica diavolului”. Astfel tentativa de căsătorie a lui Johnson a eşuat din nou şi tot din cauza blues-ului. Robert Johnson mai târziu l-a vizitat pe fiul său, dar bunicii copilului nu au lăsat ca băieţelul să fie „vrăjit de muzica diavolului”, astfel i-au interzis să-l mai viziteze pe fiul său Claude. Copilul nu l-a mai văzut niciodată pe tatăl său.
După tragediile din viaţa personală, Johnson a pornit pe calea muzicii, al alcoolului, al relaţiilor trecătoare şi a dus o viaţă autodistructivă. Conform relatărilor, în ultimii săi ani a purtat mândru titlul de diabolic, de multe ori s-a autorecomandat ca şi chitaristul diavolului sau al iadului. Acest mod de viaţă a dus la moartea prematură a artistului.
Aflându-se într-o cârciumă Johnson a comandat o sticlă de whisky şi deși a fost atenţionat să nu bea dintr-o sticlă mai înainte desfăcută, el a tras o duşcă şi a murit. Mai târziu s-a aflat că în băutură fusese amestecată otravă. Potrivit celor din zonă soţul unei femei care a avut o relaţie extraconjugală cu Johnson ar fi pus otravă în whisky. Cu chitara în mână, artistul a căzut pe un scaun, urlând de durere iar după două sau trei zile a murit. Nici până azi nu s-a aflat cu certitudine cine l-a omorât pe regele blues-ului. Poliţiştii l-au interogat pe bărbatul care i-a înmânat lui Johnson sticla de whisky, dar nu a fost reţinut şi nici nu s-a început urmărirea penală împotriva sa.
Legenda lui Robert Johnson nu se termină însă aici. În anul 1938 – anul morţii sale – criticul de muzică şi producătorul John Hammond a ascultat înregistrările lui Johnson şi a încercat să-l contacteze pentru a-l invita la Carnegie Hall în New York, scena râvnită de toţi muzicienii. Doar şase luni lipseau ca să primească această invitaţie, pe care şi-a dorit-o toată viaţa. Până la urmă în Carnegie Hall piesele sale au răsunat dintr-un gramofon, însă şi aşa a avut un imens succes.
Mai târziu Johnson a devenit idolul sutelor de muzicieni de blues. Printre aceştia era şi Muddy Waters, care a inspirat muzica formaţiei rock The Rolling Stones dar şi a altor trupe. Chitaristul formaţiei The Rolling Stones, Keith Richards în documentarul citat a spus că tehnica de chitara a lui Waters a fost inspirată cert de Johnson, iar Waters a fost idolul lui Richards. Însă influenţa lui Johnson se poate recunoaşte în tehnica unor chitarişti ca B.B.King, Bob Dylan, Eric Clapton, şi Jimmy Page (Led Zeppelin). La acest fapt a contribuit un fenomen, şi anume că în anii ’50 în rândul clasei de mijloc a devenit o modă cumpărarea de discuri obscure cu muzică blues. Acest curent a dus la explozia muzicii rock în anii ’60.
Székely Ervin, Rador
