Mijlocul secolului al XIX-lea a fost un moment în care interesul marilor puteri pentru Ţările Române a crescut din motive economice ṣi geopolitice. Cele mai importante erau controlul asupra navigaṭiei pe Dunăre ṣi crearea unei zone-tampon între tot mai viguroasa Rusia ṣi 
ofilitul Imperiu Otoman. Războiul Crimeii desfăṣurat între 1853 ṣi 1856 se născuse tocmai pentru stabilirea unei ordini ṣi a unor noi limite în răsărit. Cu acel prilej, Principatele dunărene rămase încă sub suzeranitatea Porṭii au fost puse sub regimul unei garanṭii colective a celor ṣapte mari puteri: Franṭa, Anglia, Prusia, Austria, Rusia, Turcia, Sardinia. Tratatul de pace de la Paris cuprindea o prevedere care avea să permită românilor să îṣi aleagă un nou drum în istorie: consultarea populaṭiei celor două principate în privinṭa statutului ṣi organizării lor. Dept urmare, în 1857 s-au constituit divanuri ad-hoc care au cerut unirea Moldovei ṣi Ţării Româneṣti într-un stat care să se numească România. La aceasta puterile europene au reacṭionat diferit, aṣa cum le dictau interesele. Turcia, Austria ṣi Anglia s-au opus, nedorindu-ṣi ca Imperiul Otoman să piară ṣi nici să se dea apă la moară eventualelor idei unioniste ale transilvănenilor. Conferinṭa de la Paris din 1958 a hotărât aṣadar ca principatele să rămână entităṭi separate, cu câte un domn ṣi câte o adunare fiecare, dar având numele Principatele Unite ale Moldovei ṣi Ţării Româneṣti. Acestei constrângeri românii i-au răspuns cu o soluṭie ingenioasă – pe care Nicolae Iorga avea să numească mai târziu „sistemul faptului împlinit” – alegerea aceluiaṣi domn în ambele principate, colonelul Alexandru Ioan Cuza. Cum se ṣtie, a fost ales mai întâi în Moldova, la 5 ianuarie 1859, apoi în Muntenia, la 24 ianuarie acelaṣi an. Astfel realizată, unirea, urmată de reformele care se impuneau în noile condiṭii, a fost fundamentul statului român modern.
În Amintirile sale istoricul Radu Rosetti, fiul logofătului moldovean Răducanu Rosetti, povesteṣte cu pasiune ṣi cu lux de amănunte pregătirile ṣi momentul Unirii din 1859, aṣa cum l-a auzit de la ai săi din „copilăria mică”, el fiind născut în 1853. „Cuvântul UNIRE este unul dintre cele dintâi care au răsunat în urechile mele; tata, mama, bunica, moṣii, mătuṣele, rudele, prietenii, chiar cele mai multe din slugile casei erau trup ṣi suflet pentru unire. Şi acest cuvânt era totdeauna rostit cu dor, cu evlavie, cu înflăcărată însufleṭire. L-am auzit rostit cu mult înainte să-i fi priceput înṭelesul. După cele povestite de acei care ṭineau minte de mult, gândul unirii nu fusese străin nici de bătrânii lor, din care mai mulṭi decât s-ar putea crede visaseră chiar la o unire ṣi mai mare.
Pe când m-am trezit eu, ideea unirii ṭărilor surori devenise banală în cercul marii boierimi moldoveneṣti ṣi fusesem deprins să privesc ca oameni de treabă numai pe acei care se împărtăṣeau de dânsa. Proclamată de Iordache Catargiu în comitetul de redactare a Regulamentului Organic, ea trăise ṣi se dezvoltase în chip mai mult tacit în tot timpul domniei lui Mihalache Sturdza. Acesta, dacă prin nimică nu a încurajat-o, dar nici n-a combătut-o în chip serios, deṣi ṣtia prea bine că nu putea să fie decât antipatică pravoslavnicii împărăṭii, protectoarei în umbra căreia era osândit să domnească.” Este frumoasă ṣi duioasă această mărturie a lui Radu Rosetti despre anii unirii cărora le dedică două mari capitole din Amintiri.
