Vineri, 12 februarie, se împlinesc 140 de ani de la naşterea balerinei ruse Anna Pavlova, cea care a revoluţionat această artă, ilustrând admirabil tranziţia de la vechi la nou. Pentru Pavolva, baletul era un dans al întregului corp, nu doar al membrelor, o artă menită nu doar să încânte ochiul, ci şi să provoace emoţiile, imaginaţia.
A reuşit de-a lungul vieţii să demonstreze că baletul este alegerea potrivită pentru o carieră, fie ea şi strălucită, iar moştenirea lăsată de ea se regăseşte în şcolile de dans şi companiile înfiinţate în onoarea sa, dar în mod special în generaţiile de dansatori pe care i-a inspirat.
A rămas una dintre cele mai mari balerine a tuturor timpurilor şi, totodată, cea mai bună ambasadoare a dansului clasic.
* * * * *
Anna Matveyevna Pavlova s-a născut la 12 februarie 1881, la spitalul Regimentului Preobrazhensky din Sankt Petersburg, unde lucra tatăl ei, Matvey Pavlovich Pavlov. Mama ei, Lyubova Feodorovna Pavlova, provenea dintr-o familie de țărani și lucra ca spălătoreasă în casa bancherului rus Lazar Polyakov. Anna a fost un copil născut prematur și, în primii ani ai vieţii, era fragilă și extrem de bolnăvicioasă. Drept urmare, părinţii au trimis-o la Ligovo, unde bunica ei se va îngriji îndeaproape de ea, în următoarea perioadă. Aici ia primele contacte cu aristocraţia acelor vremuri.
Când împlinise şapte ani, părinţii săi au dus-o să vadă un spectacol al maestrului de balet Marius Petipa, „Frumoasa Adormită”, la Imperial Maryinsky Theatre, moment care va marca debutul pasiunii sale absolute pentru această artă.
După doar doi ani, va merge, împreună cu mama ei, la o probă la renumita școală a Trupei Imperiale de Balet Rus, însă vârsta prea mică şi fizicul firav va face ca ea să nu fie acceptată. Va urma, însă, studii de balet acasă.
Ea avea să afirme, peste, ani: „Întotdeauna am vrut să dansez, chiar din copilărie. Astfel, am construit castele în aer din speranţele şi visele mele”, adăugând că nu îşi putea imagina viitorul decât în rolul de dansatoare pe o scenă, în faţa unui public numeros.
Doar un an mai târziu, în 1891, Anna Pavlova va fi admisă la remarcabila şcoală de balet, iar primul spectacol în care va urca pe scenă va fi „Un conte de fées” a lui Marius Petipa, gândit special pentru elevii școlii de balet.
Însă anii de balet clasic vor fi foarte dificili pentru fetița cu picioare lungi şi glezne firave – din cauza cărora îşi pierdea uşor echilibrul – , pentru fizicul său fiind poreclită – adeseori batjocoritor, de ceilalţi colegi – „Mătura” sau „mica sălbatică”. Însă tânăra va dovedi o ambiţie ieşită din comun, îşi va îmbunătăți permanent tehnica, ba încă lua şi lecții suplimentare de la profesorii consacrați ai vremii, precum Pavel Gerdt, Bolshoi Kamenny sau Enrico Cecchetti. Studia câte opt ore pe zi şi, suplimentar, lua şi lecţii de muzică.
În anul 1898, va intra la clasa unui star al vremii, Ekaterina Vazem, fosta prim-balerină a Teatrelor Imperiale din Sankt Petersburg.
Doar un an mai târziu, la 18 ani, va absolvi Școala Imperială de Balet, fiind imediat selectată să intre în trupa Baletului Imperial.
Debutul oficial a avut loc, la 19 septembrie 1899, în spectacolul „Les Dryades prétendues”, la Teatrul Mariinsky.
Stilul artei sale nu era tocmai „academic”, avea frecvent genunchii îndoiţi, corpul său nu se găsea în postura tocmai corectă, salturile în poante erau atipice, iar echilibrul continua să îi pună probleme.
Însă ambiţia ei va depăşi inerentele slăbiciuni, şi la scurtă vreme devine favorita publicului și a maestrului Marius Petipa.
În anul 1901, balerina Mathilde Kschessinska, care rămăsese însărcinată, a pregătit-o pe Anna pentru rolul Nikyei din „La Bayadere”, şi pe motiv că tehnica Annei nu era impresionantă, era sigură că va eşua, iar ea, la revenirea pe scenă, va avea o concurenţă mult slăbită. Din cauza degetelor mici şi a gleznelor slabe, Pavlova a fost nevoită să adauge lemn în poante pentru sprijin, o formă de a trişa în acele vremuri, însă un aspect comun în spectacolele de balet din zilele noastre. Nu doar că Anna va avea un succes deosebit – va atinge chiar perfecţiunea în opinia unor critici ai vremii – în rolul cogei sale, însă vor urma apariţii în „Paquita” sau „Le Roi Candaule”, spectacole care au fost create plecând tocmai de la stilul ei atipic. Pavlova a avut o ascensiune rapidă, astfel că, în anul 1906, este numită prim-balerină, mai ales după ce prestaţia ei în spectacolul „Giselle” a fost considerată excepţională.
Comunitatea artistică din Sankt Petersburg vibra la fiecare apariţiei a Annei pe scenă, iar numeroșii ei fani au devenit „Pavlovatzi”.
Cel mai celebru rol al Annei Pavlova a fost în „The Dying Swan”/”Moartea lebedei”, în coregrafia lui Mikhail Fokine, inspirat de lebedele din parcurile publice şi de poezia cu acelaşi titlu a Lordului Tennyson. Premiera a avut loc la Sankt Petersburg, la 22 decemrie 1907, la o gală de caritate pentru strângerea de fonduri pentru văduve şi orfani. Cu acest rol, dansul Annei Pavolva devenea, în opinia criticii şi a publicului, „simobolul noului balet rusesc”.
Primul turneu al companiei Ballets Russes a fost cel de la Paris, apoi Pavlova va părăsi trupa pentru a-și forma înfiinţa propria ei companie, un act extrem de îndrăzneţ în acele vremuri.
Spectacolele în afara graniţelor au continuat cu un turneu european la Riga, Stockholm, Copenhaga, Berlin şi Praga. În anul 1909, s-a aflat la Paris, cu în faimoasele Balete Ruse ale lui Serghei Diaghilev, în care partener l-a avut pe Vaslav Nijinski.
În anul 1910, Anna s-a aflat la New York, la Opera Metropolitană, în rolul Coppeliei, alături de Mihail Mordkin.
Baletul ei a devenit o artă perfectă, iar misiunea ei a fost să popularizeze această artă în turnee în întreaga lume, chiar şi în locuri în care oamenii nici nu ştiau că un asemenea act cultural există.
În 1912, Anna Pavlova se va stabili, pentru totdeauna, la Londra, într-o casă la nord de Hampstead Heath, lângă care exista un lac, unde să vieţuiască lebedele pe care le iubea atât de mult, şi pe care le considera companionii perfecţi.
În anul 1914, Pavlova va face un tur mondial, dansând mai ales pe operele lui Petipa, pentru ca mai apoi să interpreteze dansuri etnice pe care le învăţa din diversele locuri în care ajungea, precum Mexic sau Japonia.
În 1915, Pavlova apare în filmul „Fata mută” al lui Portici, în care a jucat rolul unei tinere sărace trădată de un aristocrat, iar numele ei devine cunoscut pe marile ecrane.
Managerul, iubitul şi soţul ei, începând cu anul 1911, aristocratul ruso-francez Victor Dandré, va povesti ulterior despre numeroasele spectacole de dans în scop caritabil pe care Anna le-a oferit în efortul ei de a susține orfanii ruși aflați la Paris după Primul Război Mondial, despre modul în care Anna a îngrijit 15 fete, cărora le-a oferit sprijin financiar şi găzduire într-o casă cumpărată de ea în apropiere de Paris, la Saint-Cloud, tinerele fiind supravegheate de Contesa de Guerne.
A susţinut spectacole în săli luxoase şi mai puţin luxoase din Europa, America de Nord – în Mexic a dansat într-o arenă de coridă în faţa a 36.000 de oameni – , în America de Sud, Africa de Sud şi Asia, a dansat în faţa regilor şi a reginelor, a devenit ea însăşi o regină absolută a baletului.
În anul 1931, în timpul călătoriei de la Paris la Haga, Pavlova s-a îmbolnăvit grav de pneumonie, iar medicul ei personal i-a recomandat o operaţie și a avertizat-o că nu va mai putea dansa niciodată.
Pavlova a refuzat să facă operația, afirmând că dacă nu mai poate dansa, ar prefera să moară.
Marea balerină a murit de pleurezie, la 23 ianuarie 1931, în dormitorul din hotelul Des Indes din Haga, la doar 49 de ani.
Victor Dandré și Marguerie, asistenta ei, au îmbrăcat-o în rochia ei preferată de dantelă bej și au așezat-o în sicriu, un preot ortodox rus a sosit pentru a oficia slujba de înmormântare, apoi a fost incinerată, cenușa fiind depusă într-o urnă la Golders Green Crematorium, unde se află și în zilele noastre.
Potrivit unei vechii tradiții a baletului, în ziua în care Anna urma să urce pe scenă, spectacolul s-a desfășurat, așa cum era programat, iar un reflector urmărea special un loc gol de pe scenă, în care excepţionala balerină urma să încânte, din nou, publicul…
Răzvan Moceanu – RADOR
