“Ploieștiul era unul dintre cele mai bine apărate oraşe din Europa .”
Între 16 aprilie şi 22 iulie 1944 subofițerul Benedict Yedlin (1922 – 2004) din cadrul Forțelor Aerine ale SUA a zburat în 36 de misiuni de luptă pe un bombardier B-24 Liberator. În România a a fost în misiune de 12 ori. Grupul din care a făcut parte a bombardat Ploieștiul (de șase ori), Braşov, Bucureşti, Simeria, Constanţa, Giurgiu şi Piteşti. Pe bombardierul B-24 Liberator cu care a zburat, Benedict Yedlin a fost mitralior în turela sferică de sub fuselaj (ball turret gunner). A fost impresionat de țara pe care a survolat-o de atâtea ori, așa că după 1993 a vizitat România de mai multe ori. Cu amabilitate, Benedict Yedlin a acceptat invitația Secției de istorie orală – Radio România de a înregistra pe bandă magnetică câteva amintiri despre misiunile pe care le-a avut în România:
Prima mea misiune de luptă, pe 16 aprilie 1944, a fost asupra Atelierelor CFR din oraşul Braşov. Misiunea a durat în total şapte ore şi 39 de minute. Îmi aduc aminte foarte clar că, în timp ce ne apropiam de Braşov, am devenit ţinta unui atac antiaerian neaşteptat. Am văzut nori de fum negru şi am auzit un sunet puternic când proiectilul a explodat. Erau explozii de artilerie la nivelul nostru, deasupra noastră şi dedesubtul nostru. De câte ori se auzea acel sunet, militarii experimentaţi care formau echipajul bombardierului tresăreau. Habar nu aveam atunci că fiecare sunet însemna un proiectil de 88 sau 105 milimetri care putea avaria sau chiar arunca în aer un avion. Apoi, în toate cele 35 de misiuni care au urmat am tresărit și eu. Prima mea misiune asupra Ploieştiului a fost pe 5 mai 1944. Ploieştiul – am aflat cu vreo 50 de ani mai târziu – era unul dintre cele mai bine apărate oraşe din Europa, depăşit doar de Viena şi Munchen. Am fost de şase ori în misiuni de bombardare la Ploieşti. De fiecare dată, ni s-a spus la instructajul de dimineaţă că asta va fi ultima misiune şi nu va trebui să ne întoarcem acolo, că vor fi distruse toate rafinăriile. Era pur şi simplu optimism din partea Forţelor Aeriene şi a celor din serviciile de informaţii. Trăiam într-un cort şase bărbaţi, care nu eram ofiţeri. Mai erau patru ofiţeri care locuiau în alt cort, în altă parte a bazei aeriene. Când plecam în misiune ne trezeam în jurul orei 5:00 dimineaţa. Nu îmi amintesc dacă am luat micul dejun întâi sau am mers la instructaj mai întâi. La instructaj toţi membrii echipajului eram adunaţi într-o cameră. Ni se spunea care erau ţintele noastre. Aveam o hartă pe perete acoperită de o cortină. După ce eram toți prezenți trageau cortina şi vedeam unde erau ţintele. De câte ori ţinta era Ploieşti, erau şuşoteli între toţi din încăpere, pentru că ştiam ce obiectiv periculos era, din cauza apărării antiaeriene şi a apărării aeriene – erau avioane de vânătoare [române și germane]. Pe hartă era o linie neagră desenată de la baza noastră din Italia până la Ploiești. Linia traversa Adriatica, Iugoslavia şi uneori Albania. Ni se spunea la ce să ne aşteptăm din partea artileriei antiaeriene şi a interceptărilor aviaţiei inamice. Apoi încheiam instructajul. Îmi amintesc, în mod special: aveam un pastor catolic – cred că aveam un pastor protestant, unul evreu şi unul catolic. Pastorul catolic ne binecuvânta la finalul instructajului şi spunea o rugăciune, iar apoi spunea „Dominus vobiscum!” şi „Mult noroc!”. După aceea noi ne întorceam în corturi să ne luăm restul echipamentului sau mergeam să luăm micul dejun. Trebuie să spun că atunci când auzeam că vom merge la Ploieşti, nu mai aveam chef să mâncăm. După o vreme eram luaţi de camioane până lângă locul în care erau parcate avioanele noastre. Ne întindeam la pământ și aştepam semnalul pentru a urca la bord şi a decola. Semnalul de decolare era când se trăgea cu pistolul de semnalizare. Acest lucru însemna că vom pleca. Îmi amintesc cum stăteam întins la sol, folosindu-mi paraşuta – aveam paraşuta fixată pe piept – drept pernă, dacă nu aveam armă. Îmi amintesc cum stăteam întins la pământ, uitându-mă la cer, în timp ce nimeni nu vorbea. Știam cu toţii că mergem la Ploieşti, nu ştiam ce vom întâlni acolo, ştiam că unii dintre noi nu se vor mai întoarce, că unele dintre avioane vor fi doborâte. Era o perioadă de tăcere, fiecare cu propriile gânduri. Îmi amintesc că mă gândeam dacă vremea se va înrăutăţi sau, dintr-un oarecare motiv, Înaltul Comandament se va răzgândi în privinţa ţintei, misiunea va fi amânată şi vom avea o zi pentru a nu face nimic sau pentru a merge în oraşul Grottaglie, pentru a dormi, a citi sau orice altceva. În realitate, acest lucru nu s-a întâmplat prea des. Când vedeam semnalul aprins pe cer, ne ridicam, ne urcam în avion şi ne pregăteam de decolare. Decolarea era un moment înfiorător. Frecvent avioanele se prăbuşeau la decolare. Vedeam o minge mare de foc şi fum şi ştiam că nimeni nu a supravieţuit acolo. Grupul nostru 449 Bombardiere, cu baza în Grottaglie, Italia, era alcătuit din patru escadrile. Aşadar, într-o misiune obişnuită, din grup decolau în jur de 12-16 avioane. Apoi, la un moment dat, ne întâlneam cu alte grupuri provenite de la baze din sudului Italiei. Rezulta o forţă de aproximativ 200-300 de bombardiere care zburau către ţintă. După ce părăseam coasta Italiei, zburam peste Marea Adriatică şi îmi amintesc că mă uitam în jos şi vedeam ambarcaţiunile ca pe nişte puncte în Adriatica. Apoi ajungeam la coasta Iugoslaviei. Iugoslavia era ocupată de germani şi, ocazional, eram atacaţi de baterii antiaeriene. Îmi amintesc că zburam pe deasupra munţilor și eram uimit de frumuseţea lor. Mă uitam în jos şi vedeam sate mici şi izvoare şi mă întrebam cum este acolo jos. Eu eram mitraliorul din turela sferică [de pe burta avionului] şi intram în turelă când ajungeam aproape de ţintă. Turela era ataşată de partea de dedesubt a avionului şi, din cauză că ar frâna și ar trage în jos avionul, o coboram şi urcam în ea doar când eram atacați de avioane de vânătoare. Aşa că, pe măsură ce ne apropiam de ţintă, coboram turela sferică – era o pârghie hidraulică ce îmi permitea să cobor turela sferică, să o pun în poziţie [de tragere] şi să urc în ea. Apoi, intram şi eram destul de izolat de restul avionului. Din acea poziţie puteam să văd doar tot ce era sub avion. Puteam să văd bombele căzând drept în jos, urmându-şi traiectoria către ţintă şi le vedeam explodând. Majoritatea ţintelor erau depouri feroviare sau fabrici.
Ceea ce îmi amintesc în legătură cu bombardamentele de la Ploieşti este faptul că nu am văzut niciodată oraşul. Îmi amintesc că, de fiecare dată când mergeam la Ploieşti, era un ecran de fum. Am aflat cincizeci de ani mai târziu că erau aproximativ 2.000 de generatoare de fum în jurul oraşului cu scopul de a ascunde vederii rafinăriile de petrol. Era ca şi cum bombardai printre nori. Nu vedeai niciun semn, nimic. Ploieștiul era o ţintă destul de grea, formidabilă, foarte bine apărată cu artilerie antiaeriană şi cu avioane de luptă. Nu mă gândeam că sunt oameni acolo jos, nu vedeam pe nimeni. Știam că este un oraş acolo, clădiri şi străzi, dar nu mă gândeam care erau consecinţele bombardamentului dacă nu nimeream ţinta. Eram cu toţii convinşi că, de vreme ce Ploieştiul furniza aproximativ o treime din petrolul necesar maşinăriei de război naziste, trebuia să fie distrus”.
[Înregistrare realizată de Benedict Yedlin, 1995. Traducere RADOR]
