România anilor 1945-1964 era asurzită de strigătele „luptei de clasă” ce lovea femeile indezirabile regimului, de la eleve inocente până la susţinătoare înfocate ale rezistenţei anticomuniste. „Burghezele” ori „chiaburele” satelor – numite „duşmance ale poporului” – erau arestate, anchetate prin metode sălbatice, apoi aruncate în temniţe.
Ţărancă din comuna Toderiţa, judeţul Braşov, Valeria Balaban era dintre cei nemulţumiţi de presiunile autorităţilor comuniste de a se înscrie în Gospodăria Agricolă de Stat, cu tot avutul său, pământ şi animale. Aşa încât i-a susţinut cu entuziasm pe cei din grupurile înarmate, ascunşi în Munţii Făgăraşului (din 1948), în aşteptarea momentului în care să poată dărâma stăpânirea comunistă. Curajoasă, femeia a adăpostit în casa ei fugari din grupul lui Ion Mogoş, i-a hrănit pe ascuns, i-a aprovizionat cu îmbrăcăminte şi informaţii despre ce se întâmpla în sat. Urmarea a fost previzibilă: a fost mai întâi filată de agenţii securităţii, interogată de câteva ori şi apoi arestată (1950).
„ Parcă a intrat un fier în mine”
„Pe mine m-au luat întâi, că omul meu a aflat şi-o fugit! Şi-am rămas eu, aicea, singură… M-au luat pe mine şi pe socrul [meu], de aici, din curte. […] M-au suit în maşină şi de-aici, din Toderiţa, m-au dus la Râuşor, dar eu nu mai ştiam pe unde suntem, că era noapte. Ne-o dus la Securitate. […] Ne-o dus acolo, pe mine m-o băgat în beci, ne-o întrebat câte ceva, dar n-aveam ce să spun atuncea…
V-au bătut?
Ne-o dat câte-o palmă. Pe toate, la rând [ne-au luat]. […] Şi în timpul ăsta, au adus un bărbat şi l-o băgat acolo, cu noi. Dar pe el îl luaseră sus, la cercetări. Şi eu, mai liberă de gură, că nu am putut să stau tăcută ca celelalte, l-am întrebat: <Ce te-o întrebat?> Dar el nu prea mi-a răspuns. Dar eu zic: <Dar te-au bătut?> Iar a făcut aşa, din cap, dar eu eram cu gândul că mă cheamă şi mă duce sus, să vedem, pot să rezist, dar ce-mi face?!… N-a mai trecut mult timp după discuţia cu el şi-o venit şi l-a luat iar pe el. Aoleu! Parcă a intrat un fier în mine, aşa m-am speriat! Zic, acuma, gata, dacă îl cercetează, spune că ce a vorbit cu mine. Şi aşa a fost. Pe ăla l-au luat, l-au adus îndărăt şi m-o luat pe mine. […] Şi prima dată m-a întrebat de lăzi, de lăzile alea [cu muniţii], de alea m-a întrebat, dar nu mi-a făcut nimica. <Dom’le, să vedeţi cum a fost treaba>, zic, <eu, dimineaţa când m-am sculat, m-am dus la WC, am văzut nişte lăzi, acolo, la şură, dar eu n-am ştiut ce e>, n-am vorbit [mai mult].
[La reconstituire] o venit, m-a îmbrăcat în haine [civile], mi-o pus şi-o capelă de-aia în cap şi [m-au băgat] în maşină şi a venit cu mine aici, acasă. […] Şi am venit aici, am venit de la maşină, direct la căsuţă m-am dus, că aveam băiatul acolo, care rămăsese, copilul de cinci anişori, cu bătrânii, socrii, socrul şi soacra. […] Şi când văd ei că fug acolo, să mă bag la căsuţă, <Stai! Stai că trag!> Dar eu: <Trageţi! Că de-abia că mă găsesc moartă aicea!> – aşa am fost de întărâtată şi de rea! – <Omorâţi-mă! Păi ce, nici până acolo, că mi-i copilul aicea, să nu mă duc să-l văz?!> În căsuţă era maica, săraca, a aprins lampa şi mi-a dat-o mie să o ţin în mână. […] Nu m-am mai băgat în căsuţă, numai ei s-au dus, eu am rămas afară cu alţii. Şi a venit cu lampa, mi-a dat-o în mână şi ne-am dus la şură. Şi răscoleşte şi răscoleşte, o dat şi fânul, şi şi paiul o dat afară, tot, şi tot n-au dat de ele. Şi ştii, ei le-o băgat aşa… le-o băgat jos. Ei tot o scos de acolo. Erau apă toţi [de transpiraţie]… Şi atuncea, zice: <Te împuşcăm!> <Împuşcaţi-mă!>… Nu le-au găsit, numai când au înţepat cu furcoiul au dat de ele şi le-au scos afară şi le-au dus la maşină. Şi m-a dus şi pe mine iară, m-a dus îndărăt, în beci, acolo.”
„Am plecat, dar tot îmi venea să mă uit îndărăt…”
„Apăi, nici din gura mea n-a mai scos nimenea o vorbă, după ce-am vorbit cu bărbatul ăla [în celulă]. Asta a fost seara, am mai stat noaptea aia, astalaltă zi, tot pe seară, s-a prezentat bărbatul meu, că s-a gândit: <Ce să fac?! Copilul… eu tot nu pot să stau acasă, tata e acolo, femeia e tot acolo, ţinta sunt eu. Să-mi dea drumul la femeie, să-mi vadă de copil şi de casă…> O venit seara, nu era chiar seară-seară, o venit acolo, o spus cine e. Apăi l-a luat la bătaie, l-a bătut, l-a bătut!… Şi dacă el s-a prezentat, pe mine m-o luat şi m-a dus acolo, sus, în biroul lor. Eu aveam ghetele cu care eram încălţată, dar îmi luase şiretele, ce-o fi crezut că fac eu cu şiretele în beci?! Şi mi-a dat şiretele, dar nu mai erau şiretele mele, au fost ale lui bărbatu-meu, că le-am cunoscut. Şi când mi-a dat alea, [am zis] <ăsta a venit, sigur a venit, că uite şiretele aici!> <Da’>, zice securistul, <nu ţi-e urât să te duci acasă?> <Nu mi-e urât, de ce să-mi fie?! O mai fi lume pe stradă!> Mi-a dat hainele, cu ce-am mai fost eu îmbrăcată, şi-am plecat, dar îmi venea să mă tot uit îndărăt, o mai veni unul după mine.
Şi uite aşa, pe el l-o dus la Canal, de n-am mai auzit de el până la judecată, când l-a judecat la Braşov, nu ştiu cine a aflat, ne-am dus la judecată. […] Trei ani a luat.
Dumneavoastră aţi mai avut de suferit? Aţi mai fost chemată la securitate, v-au mai întrebat ceva?
Păi, m-au mai întrebat, m-au mai chemat şi la securitate, acolo, la Făgăraş, […] să mai spun ce mai e prin sat, lucruri de-astea. Dar eu le-am spus una şi bună: <Dom’le, de mine lumea se fereşte, că ştie că am fost ridicată de securitate şi faţă de mine lumea nu nu vorbeşte nimic…> Şi-am terminat-o cu ei!”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2001]
