Istorii cu şi despre medici (I) – Dr. Nicolae Minovici înfiinţează Societatea de Salvare

1857: medicii Carol Davila şi Nicolae Kretzulescu înfiinţează Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie · 1869: întâiul curs al Facultăţii de Medicină Bucureşti, prima din ţară · până în 1888 obţin diploma de licenţă în medicină 19 studenţi · 1903: se construieşte localul Facultăţii de Medicină de astăzi · 1906: dr. Nicolae Minovici înfiinţează Societatea de Salvare, cu deviza „Totdeauna şi tuturor, gata pentru ajutor” · 1934: dr. N. Minovici înfiinţează primul spital de urgenţă, cu o secţie de chirurgie de 60 de paturi şi una de toxicologie.


de Silvia Iliescu

Inginerul Dumitru Furnică Minovici (1897-1982) este nepotul de soră al doctorilor Nicolae, Mina şi Ştefan Minovici. Din copilărie a fost apropiat de familia maternă, iar mai târziu, ca mare iubitor de artă, de unchiul Nicolae care în tinereţe făcuse un an de studii la Şcoala de Belle Arte. Despre înfiinţarea Societăţii de Salvare şi Spitalului de urgenţă, inginerul Dumitru Minovici avea amintiri pe care le-a povestit într-o înregistrare pe bandă magnetică, realizată în 1979 la Muzeul de Istorie al Bucureştiului. Arhiva de istorie orală păstrează o copie a acestui valoros document audio.

Doctorul Nicolae Minovici era medic legist, studiase atât la Berlin cât şi la Paris psihiatria. Fiind şi la Institutul Medico-Legal director adjunct, el a avut de mai multe ori ocazie să vadă accidente, ceea ce se întâmplă pe străzi după accidente, cazuri care dădeau notă a unei lipse totale de asistenţă sanitară pentru victimele acestor accidente. Se ştie că aceste accidente care se întâmplă pe străzi de obicei sunt hemoragii, fracturi cu hemoragii, la care trebuie o asistenţă imediată pentru ca să nu fie o pierdere prea mare de sânge. Adesea, el a văzut cum un accidentat nu era luat decât de [câte] o birjă, [unele refuzând transportul] pentru ca să nu le murdărească birja şi [accidentatul] era dus de oameni, aşa, pus pe un sac sau ştiu eu şi carat la spital, în condiţii foarte proaste şi neigienice. Şi atuncea s-a gândit la organizarea unui serviciu de ambulanţă care nu exista.

În ‘906, cu ocazia expoziţiei [internaţionale] care s-a făcut cu ocazia a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, a fost expusă şi o ambulanţă a Societăţii de Salvare din Viena. La vederea acestei ambulanţe, el, ca un copil în faţa unei păpuşi extraordinare a rămas încântat şi cu o dorinţă extraordinară de a avea şi el o astfel de ambulanţă, pentru a veni în ajutorul accidentaţilor. Cu greutate, numai prin subvenţii a putut, în fine, să construiască o ambulanţă la o firmă, Rieber, care era un celebru atelier de construcţii de trăsuri de lux… Şi acest Rieber a înţeles şi el să facă un preţ derizoriu şi, cu bani pe care îi strânsese de la diferiţi prieteni ai lui, adică prieteni care aveau situaţii importante, să poată să facă prima ambulanţă cu cai. Şi astfel s-a făcut această Societate de Salvare – pe care aproape 41 de ani el a condus-o – în care, în urma activităţii foarte importante şi preţioase pe care o avea, prin ajutoarele prompte care se dădeau când era un accident, lumea […] făcea donaţii. Nu avea la început nici local şi doamna Cazzavillan, soţia directorului şi fondatorului ziarului Universul, a dăruit acestei Societăţi de Salvare casa sa de pe Splaiul Independenţei.

După un anumit timp, adică după câţiva ani, această societate a continuat să se dezvolte încontinuu şi să fie apreciată, să se scrie în gazete [despre ea]. […] Lumea, de altfel, constata că imediat ce chema Salvarea, [aceasta] era imediat la faţa locului, în câteva minute. Şi atuncea ajunsese chiar până acolo când, dacă lua o casă foc, înainte de a chema pompierii, chemau Salvarea, ceea ce supăra totdeauna pe pompieri, că vedeau că înainte să sosească ei, ambulanţa Salvării era acolo. Lumea până acolo ajunsese să aibă încredere în aceste ambulanţe ale Salvării!

Acuma, ce se întâmpla mai departe? Aceşti răniţi, chiar dacă erau luaţi imediat de ambulanţă, ambulanţa pleca într-un trap întins al cailor şi, într-un sunet de trompetă a sanitarului care stătea pe capră, – Prefectura dăduse ordin ca atunci când Salvarea trece să se dea toate maşinile sau toate trăsurile la o parte, să lase ambulanţa să treacă – ajungea la faţa locului, lua rănitul, îl ducea la un spital, la Filantropia. Însă acolo, din comoditate, ştiu şi eu, fiind târziu, fiind oamenii la masă, chirurgul respectiv [uneori îl] refuza, spunând că nu are loc. Atuncea pleca ambulanţa, iar în trapul cailor, la Colentina. Poate era refuzat şi la Colentina şi la Colţea… Între timp, pacientul avea hemoragie şi murea în ambulanţă, cu toate că Salvarea ajunsese cu trei sferturi de oră sau o oră înainte, la faţa locului. Şi atunci ce se întâmpla? Cu ambulanţa aducea pe mort la Institutul Medico-Legal, adică acolo unde lucra tot Minovici. […] Atunci a venit cu ideea să instituie şi un spital de urgenţă pe lângă Societatea de Salvare, pentru ca accidentatul, imediat ce este ridicat de ambulanţă, să fie imediat operat de medicul chirurg care era de gardă, care se preparase pentru că era anunţat că ambulanţa pleacă la un accidentat. Şi aşa s-a creat şi acest spital de urgenţă care a fost aşa de important şi necesar şi care a salvat viaţa a mii de oameni.

Din păcate, acest spital de urgenţă şi Salvarea au fost victima bombardamentelor germane în momentul retragerii germanilor de aici şi atunci a trebuit să se mute din acest local în alt spital. Spitalul de urgenţă se numea <Nicolae Minovici>. După ce s-a reparat, acest antet care era chiar pe frontonul spitalului s-a omis de a mai fi trecut, încât nu mai există [scris] <Spitalul de Urgenţă Profesor doctor Nicolae Minovici>!”

[Interviu realizat la Muzeul de Istorie a Bucureştiului, muzeograf Eleonora Cofas, 1979]