„Moştenirea familiei Minovici este în egală măsură culturală şi socială. Au sprijinit întemeierea de instituţii în ajutorul celor mulţi şi ignoraţi de cei puternici, au popularizat un mod de viaţă în sprijinul celuilalt.” (Adrian Majuru, Familia Minovici univers spiritual)
În 1898 Nicolae Minovici, absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, devenea doctor, specialist în medicină legală, cu lucrarea Tatuajurile în România, o temă care nu mai preocupase vreodată pe cineva până atunci. Întors în ţară după ce se perfecţionase apoi doi ani la Berlin, în timp ce lucra ca medic legist şi-a finalizat cercetările privind moartea prin spânzurare, cercetări care îl preocupau de mai mulţi ani. Aşa se face că în 1904 şi-a putut publica volumul Studiu asupra spânzurării. A explicat chiar el de ce a fost interesat de această temă: „Spre deosebire de Occident unde sinuciderea este apanajul spaţiului rural, la noi din contra oraşele ne dau numărul cel mai mare de spânzuraţi. În el găsim acei indivizi care, lipsiţi de mijloace pentru susţinerea vieţii şi-au ales ca fel de sinucidere spânzurarea. Înseşi oraşele le oferă adesea cauzele detetminante ale spânzurării”. Interesant este faptul că profesorul doctor Minovici nu s-a mulţumit să obţină informaţii de la sinucigaşii salvaţi, ci a făcut el însuşi experimentul de câteva ori, spânzurându-se. Iată o mărturie de o mare valoare documentară: aceea a nepotului său de soră, inginerul Dumitru Minovici care în perioada finală a experimentului era un copil de 7 ani.
„Nicolae Minovici, îndemnat şi de fratele lui mai mare, Mina Minovici, creatorul Medicinei Legale în ţara românească, fondatorul criminalogiei în ţara românească – şi cel care a scris primul tratat de medicină legală, care avea aproape 2000 de pagini, apreciat şi în străinătate – a făcut şi cercetări ştiinţifice.
Una dintre cele mai extraordinare experienţe legate de medicină legală a fost aceea a spânzurătorii. El, pentru ca să poată să studieze mecanismul spânzurării, adică mecanismul asfixierii, în faţa unor medici s-a spânzurat de mai multe ori, bineînţeles timp limitat. Eu îmi aduc aminte când, venind la noi la masă, ne-a arătat urmele frânghiei care rămăseseră pe gâtul lui. Rezultatul acestor experienţe extraordinare – de care a scris toată presa medicală din străinătate, pentru că era o experienţă făcută pe persoana sa proprie, [ceea ce] desigur că a produs aproape o uimire – a fost scris de el într-un volum.
Urmările acestei experienţe… De altfel, unii profesori francezi au şi scris [despre asta] în momentul când el s-a stins din viaţă, că boala de care a murit… traumatismul pe care l-a avut cu ocazia acestor experienţe l-a dus la cancerul esofagului, boala de care a murit.”
[Interviu realizat la Muzeul de Istorie a Bucureştiului, muzeograf Eleonora Cofas, 1979]
