Organizarea Serviciului Sanitar al Armatei Române cuprinde Posturi de Prim Ajutor, Ambulanţe Divizionare, Spitale de Campanie şi Spitale de Zonă Interioară · P.P.A. există în fiecare batalion/regiment, la 800-1000 de metri faţă de prima linie de foc, în corturi, clădiri sau sub cerul liber · A.D. sunt formaţiuni mobile, la 4-8 kilometri de linia frontului şi se deplasează cu autosanitare sau căruţe · S.C. sunt amenajate în corturi sau clădiri, sunt deplasate cu căruţe, au medici chirurgi care fac intervenţiile ce nu se puteau face la A.D. · S.Z.I. se află organizate în spitale militare existente în timp de pace, în sanatorii civile, în şcoli, internate, mănăstiri.
Atunci când a fost mobilizat pentru front, doctorul Nicolae Micu era chirurg la Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti. Experienţa sa profesională avea să se îmbogăţească foarte repede în Linia întâi, în tranşee, unde bătea inima frontului. Acolo chirurgul avea nevoie de şi mai multă stăpânire de sine, rapiditate în luarea deciziilor şi imaginaţie pentru a improviza. Numai în acest fel doctorul Micu a putut face faţă…
Postul de Prim Ajutor, „o lucrare în pământ”
„Eu am lucrat ca chirurg în linia întâi – aşa mi-am intitulat şi memoriile mele. Postul de Prim Ajutor la Vânătorii de munte era un post ambulant. Ştiţi că frontul, în Războiul al Doilea Mondial, a fost prea puţin stabilizat. Frontul acela de tranşee rămâne aşa, o istorioară plăcută a celor care au luptat la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. La noi frontul, în Al Doilea Război, era într-o continuă mişcare. De aceea, medicul de la Postul de Prim Ajutor batalionar trebuia să fie şi un foarte bun luptător. […] Eu eram înarmat cu cunoştinţe chirurgicale care mi-au permis să încerc şi operaţiile cele mai interesante în vârful muntelui, dar în mijlocul Vânătorilor de munte şi la sfatul lor a trebuit să învăţ să trag şi cu pistolul mitralieră. […]
Postul de Prim Ajutor… Vreau să vă spun că el reprezenta o lucrare în pământ de aproximativ un metru, un metru şi ceva ca adâncime şi cu o suprafaţă [variabilă] sigur, legată şi de timpul pe care-l aveai la dispoziţie pentru ca să o extinzi sau o restrângi şi după previzinile pe care le făceai asupra luptelor, asupra răniţilor, numărului şi gravităţii lor. Ceea ce este mai important, însă, de descris, este locul acesta care era descoperit, nu ca la Ambulanţă, să fie într-un adăpost, într-o casă sau sub un cort. Noi nu aveam cort, că nu eram dotaţi cu corturi, aveam numai foaie de cort individual. Ei, dar materialele din dotarea Postului de Prim Ajutor batalionar, trebuie să vă spun, au fost alcătuite cu multă chibzuinţă; organizatorul a prevăzut şi un instrumentar, e adevărat, minim, dar care dădea posibilitatea chirurgului tânăr sau medicului priceput să atenteze [!] chiar o operaţie îndrăzneaţă.
Pot să vă spun că eu am aplicat foarte rar garoul pentru hemostază, vorbim de actul de îngrijire care e cel mai important. Şi făceam hemostaza – prinderea vasului sângerând – ad-hoc, cum se spune. Pentru că trebuie să vă spun că garoul acesta este foarte periculos, dacă el rămâne mai mult de şase ore aplicat, duce sigur la amputaţie!”
24 de panere, pe 12 cai…
„Instrumentarul era purtat pe 12 cai, în 24 de panere, fiecare samar de cal purtând câte două coşuri, panere speciale, făcute pe samarele respective şi pe care le dădeam jos de pe cai numai când acţionam. Şi atuncea ştiam inventarul fiecărui paner şi ne adresam lui pentru diversele nevoi chirurgicale pe care le aveam.
Sterilizarea cum se făcea?
Despre sterilizare… sigur, ea se făcea nu ca în clinică, ea se făcea folosindu-se alcoolul; în general, aveam la dispoziţie cantităţi suficiente de alcool.
Aş vrea să vă mai spun că atunci colaborarea cu armata germană – care era o armată mult superioară – şi dotarea cu materiale medico-sanitare [germane] mi-au îmbunătăţit mult [posibilităţile de a lucra] şi mi-au permis uneori nişte acte chirurgicale foarte îndrăzneţe. O fractură deschisă, spre exemplu, pe care am văzut la ei că o îngrijeau în prima linie şi o fac şi eu. Adică, ce trebuia să faci? Trebuia să îndepărtezi din plagă – oricât de mare ar fi fost ea – să îndepărtezi corpii străini, adică pământul sau gloanţele sau schijele care erau acolo. Se toaleta cu nişte ser fiziologic, nişte apă cu sare într-o anumită proporţie şi care era la îndemână, să zicem aşa, şi apoi hemostaza, oprirea vaselor sângerânde.
Ei ce mai făceau – lucru pe care l-am luat şi eu de la ei – aveau nişte preparate cu untură de peşte […] care erau trase în nişte tuburi de alifie cam de 250 grame. Cu ele se ungea toată cavitatea aceea şi cavitatea rămasă, cu osul rupt şi cu multe sechestre osoase; se plomba cu această [untură]… se punea un pansament, iar deasupra se trăgea un gips, fără fereastră, cum făceam noi, cum învăţasem noi. […] După patru săptămâni sau cinci săptămâni, după ce scot gipsul, nu numai că plaga e vindecată, fără supuraţie secundară – de care noi ne temeam totdeauna – dar e şi calusul format! Într-adevăr, erau rezultate pe care eu le-am cercetat ulterior.”
Personalul de prim ajutor
„La Postul de Prim Ajutor era un singur medic, în cel mai bun caz, pentru că erau şi unităţi [fără medic]… Însă, trebuie să vă mărturisesc că la batalioanele de Vânători de munte, fiind considerate ca cele mai bune trupe ale noastre, să ştiţi că generalul Dumitrache a insistat să fie daţi cei mai buni [medici]. Eu eram şef de promoţie, ca medic, dintre 200 de colegi civili – nu vorbesc dintre cei 12 medici militari care eram! Eram intern prin concurs şi am fost repartizat cu precădere la cel mai bun Batalion de vânători de munte. […]
Nişte cadre medii… aveam un plutonier major şi un sergent sanitar. Aveam pe urmă nişte grade, nişte sergenţi, îmi amintesc de un sas care era un băiat foarte priceput, care avea în dotare o geantă sanitară prevăzută cu câteva feşe, cu câteva atele pentru o imobilizare provizorie de fractură, cu nişte tuburi de cauciuc pe care le aplicau în chip de garou pentru oprirea hemoragiei, până când rănitul ajungea la mine, la Postul de Prim Ajutor.
Brancardieri aveaţi?
Brancardieri, sigur că da, fiecare companie avea două brancarde şi cu patru brancardieri care se puteau schimba între ei. Dar fiecare companie avea un sergent sanitar care dirija targa, el dădea şi primul ajutor, în măsura în care, sigur, se pricepea. Eu aveam bunul obicei – sigur, ordonat şi de sus – ca în momentele de repaus ale luptelor să fac reinstruirea şi exerciţii de prim-ajutor, imaginând tot felul de situaţii. Aşa că am avut totdeauna sprijinul gradelor inferioare sanitare.”
Transportul…
„…E bine că îmi amintiţi de lucrul ăsta! Aproape tot atât de important ca însuşi actul chirurgical era <evacuarea>, cum îi spuneam noi. Evacuarea… în afară de transportul acesta manual, cu tărgile, din focul luptelor, ca să spun aşa, prin numitele <cărucioare Mestrovici>. Ce erau aceste <cărucioare Mestrovici>? Erau construcţii cu nişte arcuri metalice, care puteau să ducă două tărgi, una la etajul inferior şi una deasupra, trase de un cal, cal care era condus de un <ţine cal>, cum se spune, de un om. Iar un altul trebuia – vă închipuiţi dumneavoastră, aceste tărgi etajate şi drumuri… dacă se poate vorbi de drumuri, dar nu erau nici drumuri, în linia întâi nu sunt drumuri, sunt hârtoape! – şi atuncea sanitarul trebuia să ţină de tărgi, ca să nu se răstoarne, iar celălalt, <ţine cal> să ducă calul. […] După ce primise primul ajutor, rănitul era fixat oarecum cu nişte curele cu care era prevăzut <căruciorul Mestrovici>. […] Fiecare companie avea câte un <cărucior Mestrovici>… eu aveam, îmi amintesc, vreo patru sau cinci, cu care evacuam către Ambulanţă, […] la Ambulanţa divizionară. Însă Ambulanţa divizionară, pentru mai multă operativitate, îşi crea un post înaintat, la câţiva kilometri, pentru cazurile care nu necesitau chiar o sală de operaţii, cum ar necesita, spre exemplu, o intervenţie de abdomen sau o intervenţie de torace.
Cele mai multe [cazuri] erau plăgi pe membre, care se pretau să fie rezolvate şi într-un mediu mai restrâns, spitalicesc, dacă se poate spune, improvizat-spitalicesc. […] Iar de aci, de la Ambulanţele divizioare, [erau aduşi] răniţii, cei care puteau să se recupereze în câteva zile… bolnavii să fie reţinuţi, dacă necesitau tratamente, cum erau bolnavii cranieni, cum erau bolnavii toracici, cum erau răniţii toracici sau ştiu eu, abdominali, ori cărora li se făcuseră nişte anusuri contra naturii […] Agentul vulnerant în război este foarte multiplu, nici pe departe nu seamănă cu agentul vulnerant din timpul păcii. Vă închipuiţi, explozii care se produceau prin grenade sau prin proiectile de artilerie sau de aviaţie!
Am uitat să vă spun şi de trenurile sanitare, trenuri care aveau vagoane cu săli de operaţie, cu echipe de chirurgi numeroase care uneori lucrau zi şi noapte, zile de-a rândul, atunci când era o acţiune…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1997]
