Miercuri, 26 mai, se împlinesc 342 de ani de la începerea lucrărilor de construcţie la Mănăstirea Cotroceni, ctitorie a domnului Țării Românești Șerban Cantacuzino.
Familia Cantacuzino s-a stabilit în Țările Române în primele decenii ale secolului al XVII-lea, după ce a luat drumul pribegiei, odată cu căderea Constantinopolului în mâinile turcilor. Cel mai de seamă reprezentant al familiei a fost Șerban Cantacuzino, care alături de ceilalți frați ai săi s-au implicat în viața politică.
Primii proprietari pe care-i menționează documentele – Stoica, Preda și Istfan – au stăpânit Cotrocenii înainte de a fi devenit proprietatea domnească a lui Mihai Viteazul.
La 27 noiembrie 1614, un hrisov domnesc atesta pentru prima dată existenţa Cotroceniului, un loc înconjurat de vestiții codri ai Vlăsiei, cu precizarea că denumirea se referea la Cotrocenii de jos, satul de cărămidari care se afla la baza dealului, în timp ce
în vârful dealului Cotroceni se afla un schit numit de călugări Cotrocenii cei de sus.
Trebuie spus şi că termenul de „cotrocean” provenea din arhaismul „a se cotroci” cu sensul de a se ascunde, a se refugia şi definea acţiunea celor care doreau să scape de prigoana pornită împotriva lor de către domnie şi se refugiau în codrii Vlăsiei care înconjurau vechiul schit de pe deal.
Între anii 1658 – 1660, au avut loc luptele pentru putere între domnitorul Constantin Șerban Basarab zis și Cârnul și Grigore Ghica, iar Șerban Cantacuzino era de partea celui din urmă, care avea să-l răsplătească pentru serviciile sale, dăruindu-i moșia de la Cotroceni.
Aşadar în anul 1660, zona Cotrocenilor intră în proprietatea lui Șerban Cantacuzino, drept recompensă pentru serviciile deosebite aduse domnitorului Gheorghe Ghica (1659 – 1660).
În următorii zece ani, însă, familia Cantacuzinilor avea să treacă prin numeroase necazuri, uciderea bătrânului postelnic Constantin Cantacuzino, în pivnița de la Snagov, sau persecuțiie asupra familiei Cantacuzinilor din partea lui Grigorie Ghica Vodă.
În anul 1671, la 18 noiembrie, proprietăţii li se vor mai adăuga, prin cumpărări succesive, de la fii căpitanului Ghiorca, zona din deal unde va fi construită mănăstirea şi zona de la poalele dealului, unde se vor construi ulterior grădina și parcul palatului domnesc.
În anul 1675, în fruntea familiei se afla Șerban Cantacuzino, o persoană deosebit de ageră, discretă, vorbitor de limbi străine, cu relații în diferite medii social – politice, un excelent administrator și constructor, calităţi graţie cărora a urcat succesiv toate treptele dregătoriilor curții domnești.
A urmat prigoana lui Duca Vodă împotriva lui Șerban Cantacuzino, care ajunsese atotputernic în vremea respectivă, iar domnitorul a încercat să-l elimine pe rivalul său la tron. La 7 octombrie 1678, Șerban Cantacuzino se refugiază la moșia sa de la Cotroceni, unde stă ascuns și se roagă Sfinților Serghie și Vach să intervină pe lângă Născătoarea de Dumnezeu să-l scape de vrăjmașii lui și făgăduieşte că, dacă va scăpa cu bine, în acel loc va ridica o biserică măreață.
În cele din urmă Cantacuzino îşi cumpără domnia cu 600.000 lei și, în primăvara anului 1679, urcă pe tron.
La 26 mai 1679, domnul Țării Românești, Șerban Cantacuzino, a început să ridice, pe dealul Cotrocenilor, o mănăstire și o serie de anexe, iar lucrările se vor încheia în octombrie 1682. Hramurile bisericii erau cu „Adormirea Maicii Domnului” (15 august) și „Sfinții Serghie și Vah” (7 octombrie), aflate în strânsă legătură cu evenimente din viaţa personală a domnitorului Şerban Cantacuzino.
În perioada 1678 – 1688, pe tot parcursul domniei, Șerban Cantacuzino a avut reședința în casele domnești de la Mănăstirea Cotroceni, aflate pe latura nordică a curții – patru camere la parter, din care, prin intermediul a două scări, se făcea legătura cu etajul care avea zece camere din care se ieşea în alte două încăperi.
La subsol se afla pivnița de mari dimensiuni care servea la depozitarea unor mari cantități de alimente și vinuri și ocazional ca temniță.
Pe latura sudică se aflau clădirile stăreției și chiliile călugărilor greci care administrau mănăstirea, iar pe partea vestică se afla turnul clopotniță împreună cu un alt şir de chilii de-o parte și de alta a acestuia.
Mănăstirea avea o incintă pătrată, în mijlocul căruia se afla biserica, devenită un monument – reper al arhitecturii și artei româneşti de secol XVII – XVIII.
Biserica avea o lungime de 31,5 m și o înălțime de 13,5 m, pridvorul era sprijinit pe 10 coloane octogonale din piatră unite prin arce semicirculare şi era înconjurată de un brâu median sculptat, aflat la 2/3 din înălțimea total.
În interior se impuneau 12 coloane de piatră sculptată, care se aflau în pridvor și pe care se sprijinea o cupolă, iar iconostasul din lemn avea o bogată ornamentație sculptată și aurită, care încadra icoanele împărătești, pictorul bisericii fiind celebrul Pârvu Mutu, un adevărat creator de școală în epoca lui Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, pictor al bisericiloir din Filipeștii de Pădure, Măgureni, Lespezi, Sinaia, Berca, Bordești şi Colțea. Pentru contribuţia sa remarcabilă la arta bisericească, Pârvu Mutu „Zugravul” a fost proslăvit ca sfânt de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 4-5 iulie 2017, cu numele Sfântul Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul.
Revenind la istoricul mănăstirii, să spunem că Șerban Cantacuzino, ctitorul sfântului lăcaş, a făcut numeroase danii mănăstirii, care o făceau cea mai bogată din Țara Românească la vremea aceea.
Întreaga epocă a lui Șerban Cantacuzino a fost una de implicare în susținerea culturii românești şi o vocaţie impresionantă de ctitor.
La Cotroceni a fost instalată o tipografie, la care au fost tipărite numeroase lucrări remarcabile, printre acestea aflându-se „Evanghelia” din anul 1682, „Apostolul” din anul 1683 și, mai ales, „Biblia” din anul 1688.
Șerban Cantacuzino a construit numeroase clădiri, el fiind preocupat de viaţa socială a supușilor săi: Biserica Doamnei, Hanul Șerban Vodă, Podul Șerban Vodă, casele domnești din centrul orașului.
Mănăstirea Cotroceni, monument de o deosebită măreție şi frumuseţe, devenită, aşa cum aminteam, cea mai importantă mănăstire din Țara Românească, a fost închinată tuturor mănăstirilor de la Sfântul Munte, astfel că ajutorul bănesc care venea de la Cotroceni, a fost distribuit către toate mănăstirile athonite. Era pentru prima dată, în istoria noastră, când un ctitor de lăcaş sfânt hotăra să închine mănăstirea locurilor sfinte.
Din păcate, Cantacuzino a murit, în urma unei boli neiertătoare, la doar 54 de ani, la 28 octombrie 1688, fiind înmormântat, conform dorinţei sale, în naosul bisericii de la Cotroceni. Tot acolo au fost înmormântaţi Matei (decedat la 21 decembrie 1685) și Iordache (decedat la 8 iunie 1692) – fraţii lui Şerban Cantacuzino, fiul stolnicului Constantin Cantacuzino (dispărut la 25 februarie 1715), Smaranda, una din fiicele lui Șerban Cantacuzino (dfecedată la 13 mai 1688), sau Ruxandra, soția lui Gheorghe, fiul ctitorului (decedată înainte de anul 1753).
În anul 1716, se realiza un inventar referitor la averile mănăstirii, care arăta că aceasta avea 20 de mari moșii – situate în Ilfov, Dâmboviţa, Muscel, Teleorman, Ialomița -, 10 sate de țigani, 18 prăvălii în București, hanul Șerban Vodă și apoi primea și vama de sare, băuturi, pește și lemne din diferite locuri. Se adăugau veniturile de la 20 de mănăstiri și schituri de pe întreg cuprinsul țării, care i-au fost închinate, toate veniturile fiind colectate la Cotroceni.
În secolul al XVIII–lea, toţi domnitorii au dat mai multe hrisoave prin care acordau facilități mănăstirii Cotroceni, mai ales în condiţiile în care egumenii care gestionau fondurile mănăstirii înregistrau mereu pierderi financiare.
În decursul existenţei sale, mănăstirea Cotroceni a trecut şi prin momente dificile, fiind afectată de ocupaţii militare, cutremure şi incendii, cu implicaţii negative asupra situaţiei ei.
Platoul de lângă mănăstirea Cotroceni a fost utilizat pentru camparea armatelor care veneau în zona Bucureștilor, fiind un punct strategic: în iulie 1737, cantonează aici trupele austriece conduse de generalul Ghilany, fiind urmate, în 1739, de trupele turcești conduse de generalul Suleiman Pașa, în anii 1800 – 1802, de trupe turcești și rusești şi în 1806, de trupele rusești conduse de generalul Miloradovici.
În anul 1802, în timpul lui Ioan Gheorghe Caradja Vodă (1812 – 1818), marele cutremur a avut consecinţe dezastruoase asupra tuturor clădirilor mănăstirii şi, în special, asupra bisericii, care a fost în mare parte refăcută şi pictată din nou în anul 1806. Însă pentru lucrările de refacere, egumenul Visarion se împrumută de bani cu o dobândă destul de mare și nu va reuși să achite obligaţiile financiare. Astfel că, în anul 1815, creditorii obligă mănăstirea să plătească datoriile, aceştia se duc la domnitor, care îl schimbă pe stareț și îl înlocuieşte cu Dionisie Plumbuițeanu, iar mai apoi, în 1816 Adunarea Obștească a țării, după multă chibzuială, dă o soluție: vinderea a 18 prăvălii pe care Cotrocenii le aveau în București pentru a se acoperi datoriile pe care Visarion, fostul egumen, le făcuse.
În acest moment, domnitorul se stabilea, fie și doar temporar, la Cotroceni, şi pentru a o proteja împotriva abuzurilor, veniturile au început să crească semnificativ, mănăstirea nu mai dădea muntelui Athos toate veniturile sale, astfel că toate aceste măsuri au premis ca mănăstirea să mai păstreze anumite sume care erau investite în renovarea lăcaşului.
În anul 1821, în timpul revoluţiiei, Tudor Vladimirescu şi-a stabilit cartierul general la Cotroceni, făcând din acest loc baza militară a acțiunilor sale. În acest scop a săpat șanțuri de apărare întărite cu redute și tunuri, însă această tabără nu și-a îndeplinit scopul pentru care fusese realizată, astfel că, amenințat fiind de invazia otomană, Tudor se retrage din capitală pentru a o feri de distrugere din partea forțelor invadatoare.
În timpul revoluţiei de la 1848, mănăstirea a fost ocupată de trupele turceşti, care i-au arestat pe revoluţionari.
În anul 1863, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866), domnitorul și-a stabilit aici reședința, tot atunci pe platoul de la Cotroceni fiind înfiinţată o tabără de instrucție care a devenit un loc important pentru istoria militară a vremii, iar trupele de geniu au realizat o porțiune a șoselei Cotroceni – Grozăvești. De asemenea, tot atunci, în urma deschiderii unei linii de credit, au loc renovări și remobilări ale Caselor domnești, de către Ministerul de Externe.
La începutul domniei lui Carol I al României, casele domnești de la Cotroceni devin reședință regală de vară iar Carol I a hotărât să construiască în incinta mănăstirii Cotroceni un palat, pentru a fi folosit de moștenitorii Coroanei și care să-i servească drept reședință oficială în București. Planurile de construcție a palatului Cotroceni au fost realizate de arhitectul Paul Gottereau în stil clasic venețian, iar mai târziu, arhitectul român Grigore Cerchez a reconceput aripa nordică în stil romantic.
În anul 1888 începea această construcţie, iar Principesa Maria și Principele Ferdinand s-au mutat la Cotroceni în martie 1896.
În noiembrie 1940, în urma unui cutremur, biserica Mănăstirii Cotroceni a fost puternbic afectată, fiind refăcută abia după al Doilea Război Mondial, iar în anul 1948, după abdicarea regelui Mihai, comuniştii au închis biserica mănăstirii, pentru ca un an mai târziu, Palatul Cotroceni să fie transformat în Palatul Pionierilor, urmând, de aici, ani în care mănăstirea avea să devină o ruină, culminând cu cutremurul din 4 martie 1977, care a afectat-o iremediabil.
Ulterior, Palatul Cotroceni a fost folosit de Nicolae Ceaușescu drept casă de oaspeți, iar în anul 1984, dictatorul român a hotărât ca biserica veche, construită de Șerban Cantacuzino, să fie dărâmată. Norocul a făcut ca cei care erau însărcinaţi cu demolarea să păstreze piatra, profilele, coloanele din biserică cât și frescele, pe care le-au mutat la Mănăstirea Cernica, într-un depozit, pentru a fi protejate, în ideea că, la un moment dat, biserica va fi reconstruită. Tot atunci, s-a păstrat intactă fundația bisericii și s-a salvat forma sa inițială, pentru o eventuală reconstrucție.
După Revoluţia din decembrie 1989, Palatul Cotroceni a devenit reședința oficială a Președintelui României.
În anii 2003 – 2004, în vremea mandatului președintelui Ion Iliescu, biserica fostei mănăstiri a fost parţial rezidită, în naos fiind încastrate câteva fresce din cele originale, realizate de celebrul zugrav bisericesc Pârvu Mutu.
Apoi, în anii 2008-2009, în timpul mandatului președintelui Traian Băsescu, a fost finalizată reconstrucția integrală a acestei biserici, care a fost dotată cu toate cele necesare cultului, resfințirea ei având loc la 11 octombrie 2009, biserica intrând şi în traseul de vizitare al Muzeului Naţional Cotroceni. Altarul a fost întregit prin aducerea și fixarea catapetesmei originale din lemn aurit şi a fost montat și un clopot de peste o tonă, turnat la o fabrică de profil din Epsicopia Maramureșului. Pentru o deplină restituire istorică a acestui monument reprezentativ a fost recuperat şi tezaurul liturgic al bisericii – argintărie de cult, icoane, broderii liturgice, mobilier de cult, păstrate din 1977 în custodie de Muzeul Naţional de Artă al României. În spaţiile medievale ale Palatului, se regăsesc expuse aceste obiecte de o valoare patrimonială inestimabilă, care au fost supuse unui amplu proces de restaurare, în laboratoarele specializate ale muzeelor din Bucureşti şi din ţară.
