Înaintând rapid în interiorul URSS, la sfârșitul lui august 1942, Grupul German de Armate Sud a atins aliniamentul fluviului Volga, la nord de Stalingrad. A urmat avansarea spre sud, către oraș. Pe 23 august, germanii au efectuat un bombardament aerian amplu, care a provocat un incendiu devastator în oraș, ucigând mii de civili. Pentru apărare, Armata a 62-a sovietică și-a stabilit liniile defensive printre dărâmături. Infanteriștii germani au atacat. Lupta pentru oraș a fost nemiloasă și disperată. Atât pentru sovietici, cât și pentru germani, bătălia de la Stalingrad a devenit o problemă capitală. În luna noiembrie, după trei luni de lupte cu multe pierderi, germanii au reușit să ajungă pe malul drept al fluviului Volga. Totuși, sovieticii au reușit să păstreze câteva capete de pod pe malul drept. Pentru a întări apărarea în zona Stalingrad și pentru a păstra linia frontului, Comandamentul sovietic a început să mute rezervele pe care le avea în zona Moscova către regiunea Volga Inferioară și a transferat toate avioanele disponibile în zona Stalingrad. De pe pozițiile avute, sovieticii au organizat atacuri. Trupele germane și române au respins aceste atacuri sovietice, cu tot armamentul pe care îl aveau. Împotriva sovieticilor au deschis foc și tunurile comandate de locotenentul Ahile Sari.
“Eram în ziua de 22 noiembrie 1942. Mulţimea tancurilor care-şi făceau apariţia formau o masă enormă de oţel, ce se mişca ondulatoriu, coborând spre noi. Și atunci am hotărât o tragere de baraj, cu toate piesele mele, în faţa infanteriei, cu cadenţă maximă. Am realizat o perdea de fum și foc greu de pătruns pentru tancuri şi mai ales pentru infanteria ce le însoţea. O scurtă comandă prin telefon şi, în câteva clipe, prin cele şapte guri de foc s-au prăvălit zeci de obuze, căci ritmul era de 10-12 proiectile pe minut. Șuieratul proiectilelor noastre, care treceau razant peste capetele noastre, bubuitul impactelor, bubuitul brandt-urilor de 81 mm sau 120 mm, grohăitul surd, dar puternic, al loviturilor trase de bateriile de obuziere, țăcănitul interminabil al armelor de foc – de la puşti la mitraliere – făceau să răsune valea. Zgomotul era amplificat de două dealuri și ne asurzeau urechile. Nu mai puteam vorbi, nici o înţelegere verbală nu mai era cu putinţă, aparate de observare nu mai puteau fi folosite, numai ochii se mişcau nervos, de la o extremă la alta, căutând să descopere un punct nevralgic în vederea unui transfer de foc. Perdeaua de fum continuă ce se întindea ca o cortină în faţa noastră camufla perfect inamicul. Primele tancuri, mai înverşunate şi rămase neatinse de tirul tunurilor noastre, se apropiau de liniile noastre. Bravii noştri vânători de tancuri au țâşnit, având într-o mână grenada, iar în cealaltă mână sticla cu lichid inflamator. Au atacat cu curaj, pe la spate, tancurile aflate în mişcare. Au încercat să-i orbească [pe tanchiști] aruncând foi de cort peste vizoare. Au aruncat grenade sau sticle incendiare când se deschideau turelele. Zeci de tancuri au amuţit pentru totdeauna. (…) Atât de mare era încleştarea dintre maşină şi om, încât am fost nevoiţi să întrerupem tragerile de orice fel pentru a-i feri pe ai noştri de propriile noastre proiectile. (…) În spatele tancurilor, urma infanteria care înainta în linii compacte spre noi. Infanteria a intrat ţinându-se de mână, umplând valea cu un „Ura!” prelungit, ce înlocuia huruitul tancurilor. Tunurile noastre au început să tragă din nou. Mitralierele au început și ele să tragă. Valurile de inamici care se unduiau ca nişte lanuri de grâu în bătaia vântului au început să bată pasul pe loc. Morții inamicului se adunaseră în mormane, care trebuiau să fie escaladate de cei care veneau din spate. Mi-a fost dat să văd infanterişti care, târându-se pe burtă, îndepărtau cu mişcări iuţi ale braţelor înarmate cu lopeţi Linemann trupurile azvârlite la nimereală unele peste altele, pentru a face coridoare de tragere pentru mitraliere. Întreg frontul se transformase într-o încăierare la distanţă mica de liniile noastre. (…) Și-a făcut apariţia şi aviaţia lor de recunoaştere, care s-a rotit în jurul câmpului, nedecişi peste cine să-şi azvârle bombele. Eram atât de încleştaţi, încât riscau să-i lovească pe ai lor. Și-au dat seama de ineficacitatea lor și au dispărut unul câte unul. Începuse să se apropie lăsatul serii. Zilele erau extrem de scurte. Începuse să se lase o uşoară ceaţă rece. Noaptea se lăsase de-a binelea, în baterie oamenii stăteau liniştiţi, lângă piesele lor, în marile gropi improvizate, lângă felinarele de ceaţă-noapte, plasate la câţiva metri în spatele bateriei”.
[Interviu realizat de Virginia Călin, 1993]
