Luni, 2 august, se împlinesc 100 de ani de la moartea lui Enrico Caruso, unul dintre cei mai faimoși tenori din istorie.
Enrico Caruso s-a născut la 25 februarie 1873, în zona San Giovannello, la Napoli, în Italia, într-o familie săracă, părinţii săi fiind Marcellino Caruso şi Anna Baldini.
Se spune că familia Caruso ar fi avut 21 de copii, dintre care doar trei ar fi apucat vârsta adultă, însă, potrivit biografilor și documentelor găsite, familia Caruso a avut șapte copii.
Calitățile sale vocale s-au evidențiat de timpuriu, în copilărie cântând într-un cor al bisericii locale.
Mai târziu, pentru a-şi sprijini familia, a fost ajutor de mecanic, lucrând alături de tatăl său, apoi a cântat, încă de la vârsta de 11 ani, pe la nunți și estrade, având un real succes.
La vârsta de 15 ani, avea loc moartea prematură a mamei sale, tânărul Caruso fiind nevoit să muncească şi mai mult pentru a-şi ajuta familia.
La 18 ani, fiind în armată, maiorul l-a auzit cântând şi l-a sfătuit să-l aducă pe fratele său mai mic, recrut, în locul lui, pentru ca el să poată studia. Astfel, Caruso s-a întors la Napoli şi a început lecţiile de canto cu Guglielmo Vergine, cel mai bun maestro di canto din Napoli. Timp de trei ani, nu a avut voie să facă decât vocalize sub directa supraveghere a profesorului. Toate acestea pentru a stabiliza acutele, atât de importante la un tenor. În felul acesta a ajuns la tehnica fără precedent a vocii sale, cu o frazare clară şi precisă.
La 15 martie 1895, la vârsta de 22 de ani, Caruso a debutat în etapa profesională a carierei sale, la Teatro Nuovo din Napoli, în opera acum uitată, „L’Amico Francesco”, scrisă de compozitorul Mario Morelli.
A urmat o serie de alte angajamente în teatrele de operă provinciale și a primit sprijin de la dirijorul și profesorul de voce Vincenzo Lombardi, care i-a îmbunătățit notele înalte și i-a şlefuit stilul.
Alți trei cântăreți napoletani deveniţi proeminenți, care au studiat cu profesorul Lombardi au fost baritonii Antonio Scotti și Pasquale Amato, ambii urmând să se alăture lui Caruso la Metropolitan Opera, și tenorul Fernando De Lucia, care avea să cânte la înmormântarea lui Caruso.
În ultimii ani ai secolului al XIX-lea, Caruso a apărut pe scenele lirice din Italia, iar în anul 1900, a fost recompensat cu un contract pentru a cânta la „La Scala”, unde a debutat la 26 decembrie, în rolul lui Rodolfo în partitura lui Giacomo Puccini „La bohème”, cu Arturo Toscanini la pupitrul dirijoral.
Apoi a venit rândul publicului din Monte Carlo, Varșovia și Buenos Aires să-l admire şi să-l aprecieze.
Caruso a apărut în fața țarului și a aristocrației ruse la Teatrul Mariinsky în Sankt Petersburg și Teatrul Balşoi din Moscova, ca parte a unei campanii de turnee ale artiştilor lirici italieni de primă clasă.
A cântat, apoi la Royal Opera House din Londra şi la Teatrul Colon din Buenos Aires.
Caruso a debutat la Metropolitan Opera în New York, contractul lui fiind negociat de agentul său, bancherul și impresarul Pasquale Simonelli.
Debutul lui Caruso a fost într-o nouă producție cu „Rigoletto” şi avea loc la 23 noiembrie 1903.
A urmat asocierea, până la finalul carierei, cu compania Victor Talking Machine, care îi va facilita şi primele sale înregistrări americane, începute la 1 februarie 1904.
Din anul 1895 până în 1920 a realizat 863 de apariții, cifre record, la Metropolitan Opera din New York, fiind cel mai apreciat tenor la această Operă, cu 18 sezoane în care a apărut pe scenă.
În repertoriul său s-au aflat opere interpretate în limbile franceză, spaniolă, engleză, italiană și latină.
A cântat compoziţii ale unor mari muzicieni, precum Leoncavallo, Mascagni sau Pucinni, iar faima sa continuă și astăzi datorită numeroaselor înregistrări pe care le-a realizat, şi care constituie acum şi surse de studiu pentru școala de bel-canto din timpurile noastre.
Caruso a avut și un repertoriu de serenade și canțonete, pe care le cânta “la bis”. Remarcabile sunt şi duetele pe care le-a realizat cu soprana de origine română Haricleea Darclee sau cu cu soprana lirică de origina australiană, Nellie Melba.
La 13 ianuarie 1910, avea loc prima transmisie radiofonică de operă, Enrico Caruso cântând pe scena Metropolitan din New York, iar sunetul a fost transmis la aproximativ 30 de kilometri distanţă.
După Primul Război Mondial, Caruso a mers în turneu în Argentina, Brazilia, Uruguay și Mexic, iar în 1920, era plătit cu 10.000 de dolari pe noapte (aproximativ 130.000 de dolari la paritatea de azi) ca să cânte la Havana.
La 16 septembrie 1920, Caruso a încheiat trei zile de sesiuni de înregistrare la studioul Victor’s Trinity Church din Camden, New Jersey, acestea fiind ultimele înregistrări pe care le-a realizat.
A obţinut Premiul Grammy pentru întreaga carieră şi are o stea pe Hollywood Walk of Fame.
Caruso a avut doi copii cu cântăreața Ada Giachetti, după care a avut o relație cu sora acesteia, Rina, și în cele din urmă s-a căsătorit, în 1918, cu Dorothy Park Benjamin, o scriitoare americană bogată. A avut trei copii, Gloria Grazianna Victoria, America Caruso şi Enrico Caruso Jr.
Caruso a fost victima a numeroase angine pectorale, bronșite și migrene, iar în anul 1909, a suferit o intervenție chirurgicală, după apariția unor noduli pe corzile vocale.
În timpul unei reprezentații cu „L’elisir d’amore” de Donizetti la Brooklyn Academy of Music la 11 decembrie 1920, a suferit o hemoragie pulmonară, iar spectacolul a fost anulat la sfârșitul actului 1.
Starea de sănătate a lui Caruso s-a agravat fiind victima unei pleurezii cu infecție generalizată.
În mai 1921, cu trei luni înainte să se stingă și înaintea ultimului voiaj în America, Enrico Caruso i-a încredințat arhiva corespondenţei sale bunului său prieten Antonino Perrone, căruia i-a cerut s-o țină departe de ochii lumii. Perrone s-a achitat atât de bine de această sarcină, încât documentele au rămas necunoscute pentru biografii lui Caruso, ba chiar și pentru fiul acestuia, Enrico Jr., care avea să scrie cartea „Enrico Caruso: My Father and My Family”.
Enrico Caruso a murit la 2 august 1921, la vâsrta de 48 de ani, la Hotelul Vesuvio din Napoli, unele surse indicând drept cauză principală cancerul pulmonar.
În întreaga Italie s-a declarat doliu național, mulţi specialişti arătând atunci că Italia a pierdut pe cel mai mare tenor al tuturor timpurilor.
La cererea regelui italian Victor Emmanuel al III-lea, lui Caruso i-au fost organizate funeralii naţionale la Basilica di San Francesco di Paola din Napoli, o onoare rezervată până atunci doar capetelor încoronate.
După moartea soțului ei, văduva Dorothy a scris două cărți despre viața talentatului său soț, care au fost publicate în anii 1928 și 1945 și au cuprins multe scrisori tandre de la Caruso către iubita sa soție.
După cum arată critica de specialitate, istoria operei secolului al XX-lea a început cu marele tenor virtuoz Enrico Caruso și s-a sfârșit cu tenorul Luciano Pavarotti, regele notelor înalte.
Caruso a fost cel mai popular cântăreț în toate genurile muzicale ai primilor 20 de ani ai secolului trecut și unul dintre pionierii muzicii înregistrate. Înregistrările numeroase ale repertoriului său, precum și vocea sa extraordinară, cunoscută pentru frumusețea și intensitatea sa, atât pentru registrul său vocal, dar și pentru forța și amplitudinea sa, au făcut din Enrico Caruso una din cele mai cunoscute personalități artistice ale timpului său, pentru unii chiar cel mai mare tenor din toate timpurile.
Arhiva corespondenţei tenorului italian a fost dezvăluită pentru prima dată în 2014, când a fost scoasă la licitație de casa Christie’s, iar în 2021, în anul comemorării centenarul morții lui Caruso, scrisorile și-au căutat un nou păstrător, cei de la Christie’s au scos la vânzare, într-o licitație privată, o arhivă uriașă cu documente care i-au aparținut marelui tenor. Este vorba despre 282 de scrisori și telegrame trimise de Caruso și 432 de epistole care i-au fost adresate cântărețului. „Aceste scrisori spun o poveste captivantă”, declara Thomas Venning, șeful departamentului Cărți și manuscrise la Christie’s. „Ne introduc în mintea lui Caruso pe măsură ce acesta evoluează de la un tenor de provincie la cel mai faimos cântăreț al lumii și, în același timp, ne oferă punctul de vedere al apropiaților lui, de cei prinși în acest vârtej uman care a fost Caruso”…
Răzvan Moceanu – RADOR
