Pe 22 iunie 1941, Germania și alaiții ei au invadat Uniunea Sovietică și au avansat rapid în interiorul țării. Înaintarea germanilor s-a făcut pe trei direcții: Nord – spre Leningrad, centru – spre Moscova și sud – spre Stalingrad. Beneficiind de o superioritate tehnică (tancuri și aviație), trupele germane au înaintat până la marginea celor trei mari orașe (Leningrad, Moscova, Stalingrad), dar neechipate pentru lupta de iarnă și cu liniile de aprovizionare suprasolicitate, nu au reușit să cucerească aceste orașe. Realizând că linia frontului este prea lungă și, deci, greu de apărat, Comandamentul german a hotărât ca în vara anului 1942 principala lovitură să o dea în sud – la Stalingrad. Cucerirea acestui oraș ar fi asigurat germanilor controlul asupra zonei bogate în petrol din Caucaz. Trupele germane au fost ajutate de unități române, italiene și maghiare. Până în septembrie, germanii și aliații săi au dus lupte grele cu trupele ruse care apărau orașul Stalingrad. Între timp, sovieticii au adus trupe proaspete din Siberia și la 20 noiembrie 1942 au pornit o puternică contraofensivă. Beneficiind de superioritate numerică și ajutați de numeroase unități de tancuri, sovietici au reușit să încercuiască trupele germane și române. Rămase fără provizii și muniție, trupele încercuite s-au predat sovieticilor. În Arhiva de istorie orală se păstrează înregistrate pe bandă magnetică amintirile unui ofițer român care a luptat la Stalingrad – locotenentul Oleg Dombrovschi din Regimentul 25 Artilerie.
„În vara anului 1942, am plecat din ţară în zona Cotului Donului. Divizia noastră a fost rezerva de corp de armată. Noi, ca artilerie, am trecut pe poziţii. Infanteria a stat în rezervă. Spre toamnă, am fost reamplasaţi spre Stalingrad, în zona nord Kleţkaia. În zona Kleţkaia, divizia blindată a încercat să oprească trecerea ruşilor peste Don. În perioada aia, ruşii au forţat trecerea Donului. Toate luptele au fost purtate de Divizia a 5-a şi de Divizia a 6-a, comandate de generalul [Mihail] Lascăr şi, respectiv, de generalul [Nicolae] Mazarini. Noi făceam parte din Divizia 15 comandată de generalul [Ioan] Sion. În zona Kleţkaei s-au dat lupte crâncene înainte de spargerea frontului de către unităţile sovietice de tancuri.
Aceste lupte s-au dat în lunile octombrie – noiembrie de către trupe sovietice aduse din Siberia și echipate de iarnă. Noi eram îmbrăcaţi în „foi de varză”, cu chiloţei, cu maieuri, n-aveam haine flanelate, n-aveam cojocele, n-aveam căciuli, mănuşi, ciorapi de lână. Nu aveam [echipament de iarnă]. Eram în echipament de vară şi soldaţii acuzau treaba asta, mai ales cei care stăteau tot timpul sub cerul liber, într-o groapă de trăgător din linia întâia. Românii au fost atacaţi de unităţi aduse din Siberia foarte bine echipate, însă tineri. Ostaşii noştri erau toţi veterani, făcuseră campania de la Odesa şi atacurile au fost respinse cu pierderi grele pentru unităţile ruseşti. Noi eram în spate şi sprijineam cu foc de artilerie tot ce ni se cerea. Bătaia obuzierelor noastre era de 11 – 12 km. Noi eram în spatele liniei întâia la vreo 2 km, deci trăgeam şi-n stânga, şi-n dreapta, şi-n faţă, trăgeam dincolo de Don, trăgeam pe punctele de trecere de pe Don până în clipa când rușii au reușit spargerea frontului. Rușii au profitat de o săptămână cu ceaţă… nu vedeam la 10 m. Auzeam huruit de tancuri, auzeam huruit de avioane, telefoanele nu mergeau… La un moment dat, erau zgomote în toate părţile, noi nu mai ştiam ce înseamnă, nu puteam să le identificăm. În dreapta noastră, spre Kleţkaia, vedeam tancurile noastre cum încearcă să se apropie de dispozitiv. Noi am fost mitraliaţi şi bombardaţi în repetate rânduri de nişte avioane de asalt. Într-unul din aceste atacuri, când s-a împrăştiat puţin ceaţa, două avioane au venit şi ne-au luat din flancul stâng spre flancul drept și ne-au mitraliat, au tras cu tunul, au aruncat cu grenade… e greu de spus, era zgomot de explozie, era fum. Şi au trecut.
Am avut pierderi şi noi n-am putut primi sprijin de aviaţie din cauza ceţei. Ceaţa a fost un dezastru pentru noi. Soldații nu au văzut nimic în față, s-au trezit călcaţi de şenile Şi, în clipele respective, a aterizat un avion german de transport, care a îmbarcat toţi răniţii din zonă, numai români. Când noi eram pe poziţii în Cotul Donului, am aflat că atacul ruşilor a progresat, că au reuşit să facă prima spărtură și prin ea au mers direct spre comandamente. Comandamentele, în prag de iarnă, erau instalate în nişte sate mai arătoase, în clădiri mai arătoase. Toate au fost atacate de tancuri. În stânga noastră, o grupare de vreo 34 de tancuri sovietice, spre seară a intrat în spatele liniei întâi a infanteriei şi a încercat să înopteze acolo. Peste noapte, soldații noștri cu prelate şi cu sticle cu benzină au incendiat toate tancurile. Nici un rus n-a supravieţuit pentru că atunci când ei au încercat să iasă din tancuri prin trapele dintre şenile sau prin turele, ostaşii mai mult de frică au tras în ei. Oricum, noi n-aveam ce face cu prizonierii, că noi de-acu eram încercuiţi.
Prizonieri înseamnă să ai grijă de ei, să ai santinele, să fii cu ochii pe dânşii, îi ţii în spate, eşti în permanenţă în pericol. Şi atunci, am distrus grupul ăsta de 34 de tancuri. N-a supravieţuit nici un rus. La un moment dat, lucrurile în zona noastră s-au liniştit. Zgomote erau de jur împrejur, auzeam canonade, împuşcături, rafale de mitralieră. Am aflat că suntem încercuiţi. O atmosferă de o aparentă linişte s-a instalat seara, toata noaptea, a doua zi dimineaţa până pe la prânz. Nu ştiam ce se-ntâmplă. Auzeam câte ceva de pe la soldaţi, de la curieri. Noi toţi eram legaţi de poziţii. Stăteam încordaţi. Şi, în această situaţie, am auzit că o să vină o delegaţie rusească să trateze cu cei trei generali [Lascăr, Mazarini, Sion], la postul de comandă al unuia din ei. Spre seară, a apărut un grup de parlamentari ruși cu un steag alb. Erau vreo 5-6, au trecut la 150-200 m de mine. Prin faţa tunurilor noastre au defilat, însoţiţi de 2 – 3 ofiţeri români. Rușii ne-au cerut capitularea necondiționată. În aceste situație, generalul Sion, comandantul Diviziei a 15-a, a refuzat condiția pusă de ruşi. Și a ordonat spargerea încercuirii. Puțini au reușit să scape din încercuire”.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 2001]
