Din amintirile unor diplomați (IX)

“La 23 August 1944 ne aflam într- mică stațiune pe malul Mării Marmara.”

de Octavian Silivestru

La începutul anului 1944, din ce în ce mai mulți români realizau că războiul este pierdut, că lupta dusă alături de Germania ne împinge la dezastru. Românii realizau că ofensiva sovietică nu se va opri la granița României, că rușii vor înainta și țara va fi ocupată și supusă comunizării. Cu acordul lui Mihai Antonescu – ministrul de externe – au fost trimiși emisari care să negocieze cu Aliații ieșirea țării din război. La Cairo au fost trimiși   Barbu Știrbey și Constantin Vișoianu – apropiați ai lui Iuliu Maniu,  liderul opoziției din România. În același timp, cu aprobarea lui Mihai Antonescu au fost trimiși lui Alexandru Cretzianu, ministrul României în Turcia, peste un milion franci elvețieni, care să ajute lupta anticomunistă a refugiaților români.  Banii au fost trimiși lui Alexandru Cretzianu pentru că era considerat un diplomat de încredere, apropiat lui Iuliu Maniu, și soția sa Eliza Cretzianu era una dintre fiicele lui Barbu Știrbey – negociatorul trimis la Cairo. Cu toate că țineau o strânsă legătură cu țara, vestea loviturii de la 23 August a surprins familia Cretzianu într-o mică vacanță pe malul Mării Marmara își amintește Eliza Cretzianu.     

Alexandru Cretzianu

„În ziua de 23 august 1944 eu și soțul meu, Alexandru Cretzianu, care era ministrul plenipotențiar la Ankara, ne aflam într-o mica stațiune pe malul Mării Marmara.  Cu câteva zile mai devreme, Alexandru Cretzianu înștiințase pe emisarii noștri din Cairo – tatăl meu, Barbu Știrbey, secondat de Constantin Vișoianu că [Iuliu] Maniu a prevenit pe rege că va fi nevoit să dea o lovitură de stat în ziua de 26 august. Totodată, Maniu ruga pe aliați prin aceași comunicare să trimită câteva avioane pentru a veni în ajutorul trupelor noatre, că se va desfășura inevitabila reacție germană. În seara zilei de 23 august, maiorul Young, emisarul englez, a adus într-o mica barcă pe care o vâslise singur trecând Bosforul ultimul mesaj din țară.  Era întuneric beznă, deoarece era strict interzis de a aprinde cea mai mică lumină. Pe când Alexandru [Cretzianu] și maiorul Young descifrau ultima telegramă din țară, un prieten din Istanbul a dat telefon ca să ne spuie: “Ascultați repede la radio! Regele a format un nou guvern.” Precipitându-ne la radio am auzit ultima parte a cuvântării Regelui, care cuprindea următoarele cuvinte: “Împreună cu poporul meu am hotărât să termin alianța cu Axa și să accept condițiile de armistițiu oferite de cei trei principali aliați. Din acest moment –  a spus regale – ostilitatea împotriva Uniunii Sovietice încetează, cum va înceta starea de război față de Anglia și Statele Unite. Națiunile Unite au garantat independența țării noastre, ca și neintervenția în afacerile noatre interne.”  Abia a doua zi am aflat că schimbarea datei [loviturii de stat] s-a datorat vizitei mareșalului Antonescu [la regele Mihai] în după amiaza zilei de 23 august. (….) Un guvern în frunte cu generalul Sănătescu, care era ministrul Palatului [Regal] a fost constituit pe loc, printre miniștrii fiind numite căpeteniile partidelor democratice. Noi am fost tot timpul informați de cei rămași în București.  Alexandru Cretzianu și cu mine am primit vestea cu entuziasm . (….) Pe 24 august 1944, Alexandru Cretzianu a transmis negociatorilor noștri [de la Cairo] un mesaj din partea noului guvern, prin care îl împuterniceau pe tatăl meu, Barbu Știrbey, să semneze armistițiul imediat pe baza propunerilor sovietice din 24 aprilie. După atâtea negocieri, de dezamăgiri și așteptări deșarte pentru Alexandru Cretzianu la Istanbul și pentru tatăl meu, Barbu Știrbey, la Cairo asta a fost o izbândă firească.  Bucuria noastră a fost de foarte scurtă durată, pentru că tatăl meu a trebuit să iscălească la Moscova cu totul alt armistițiu decât acela care era convenit la Cairo.  După ce tatăl meu, obosit și dezamăgit, a sosit în România ne-a scris o ultimă scrisoare printr-un prieten la Istanbul. Această scrisoare este un rămas bun, pentru că mă roagă ca nu cumva  să ne reîntoarcem în țară. Așa că nici eu și nici Alexandru nu ne-am întors în țară”.

[Interviu realizat de Andrei Brînduș – Radio Vocea Americii, 1974]