Psiholog Emma Toader: Cele mai multe mame de băieți nu știu cum să procedeze cu ei – explicații psihologice

Emma Toader

Cele mai multe mame de băieți nu știu cum să procedeze cu ei , cu băieții lor, a declarat, luni, pentru agenția RADOR, psihologul Emma Toader, specialist NLP (programare neurolingvistică) și autoarea cărții ”Porția de fericire”, arătând că, în general, mamele se pricep mai mult să crească fete, pentru că și ele au fost fetițe, cândva (fetița interioară din ele) și știu la ce să se raporteze.
Mamele de fete vor încerca să le ofere fetelor lor ceea ce nu au primit de la mamele lor. Adică, vor încerca să-și vindece părți din ele, satisfăcându-și propriile nevoi. Doar că, de multe ori, nevoile mamelor când erau fetițe nu coincid cu nevoile fetițelor lor, a spus specialistul NLP.
În opinia psihologului, cel mai indicat ar fi ca mamele să le întrebe pe fetițele lor cum să le ajute: ” Cum vrei să îți arăt că te iubesc?! Ce e important pentru tine să primești de la mine?!”.
” Vorbim de limbajul iubirii…Pentru că suntem atât de diferiți, unii vrem să fim încurajați și lăudați, în timp ce alții vrem să fim ascultați, alții vrem să primim cadouri sau să avem libertate în decizii etc. Doar întrebând, putem afla: „Cum te pot ajuta…? Ce vrei (ce nevoie ai) de la mine?”. Fără a critica răspunsul” a spus psihologul Emma Toader
Dacă mamele au fost și ele fetițe, nu înseamnă că au primit și manualul de instrucțiuni despre a fi mamă. Învață pas cu pas. Exersează. Întotdeauna sau aproape întotdeauna au dubii, au îndoieli, că poate nu au făcut a „cum trebuie” pentru fetele lor.
Ea a arătat că la mamele de băieți este o cu totul altă poveste și că, în general, mamele de băieți nu prea au habar de ceea ce se întâmplă cu băieții lor, pentru că ele însele nu au fost niciodată a „băieței”( Excepție fac, uneori, cele care au jucat rol de băiat, în copilărie, în familiile lor).
„Pentru mamele de băieți, băieții lor sunt un gen de mici extraterestri. Nu prea au cum să se raporteze la ei. Nu au trăit situații asemănătoare, atunci când ele erau copii… Aici, tații au un rol semnificativ, pentru că ei se regăsesc mai mult sau mai puțin în băieții lor. Un tată poate spune: „Am fost și eu așa”, atunci când își privește fiul, dar o mamă nu. O mamă doar presupune. Nu a avut o experiență similară. De aceea, în general, pentru mame, fiicele sunt o prelungire a mamelor. Iar, pentru tați, fiii sunt o prelungire a acestora – a explicat specialistul în programare neurolingvistică.
Tendința băieților deveniți adolescenți este de a-și respinge mama sau de a o proteja.
În prima variantă, această respingere este, din punct de vedere psihanalitic, de genul: „Eu (băiat) nu sunt ca tine (mama)! Eu am penis (ca tata)”. De aceea, băieții se îndreaptă spre alți băieți și vor cel mai mult recunoașterea tatălui. De ce vor recunoașterea tatălui? Pentru că tatăl e ca ei. Pe de o parte. Și, pentru că, de cele mai multe ori, au deja recunoașterea intrinsecă a mamei – a explicat psihologul.
Ea a arătat că, în triburi, fetele creșteau pe lângă mame, iar băieții erau inițiați de bărbații din trib.
Fetele își măresc feminitatea stând împreună cu alte fete și femei, în timp ce băieții își cresc masculinitatea fiind alături de alți bărbați (de aici și nevoia de a se aduna în tribune la fotbal, că nu mai pleacă la vânătoare în grupuri).
În societatea de astăzi, când femeia a luat rolul bărbatului (fuge ea la vânătoare), iar bărbatul pe cel al femeii, s-a produs o criză. Criză, care este reflectată si in problemele adolescenților, a mai spus Emma Toader.
Ea a arătat că lucrurile privind relația părinte-copil se văd foarte bine în etapa adolescenței, pentru că această etapă este cu mari schimbări interioare și este etapa de trecere de la copil la adult.
„În fel și chip, părinții vor să aibă copii fericiți. Și, când nu se întâmplă asta, suferă mai mult pentru copiii lor decât pentru ei. Dar, primul pas pe care poate să îl facă un părinte pentru copilul său este ca el, părintele – mamă sau tată – să își vindece cu blândețe copilul interior. Doar așa va întrerupe lanțul transgenerational al suferinței” – a mai spus psihologul.

Székely Ervin, RADOR