Din amintirile unor diplomați (XXXI) – Contribuţia delegaţiei României la Conferința de la  Geneva

de Octavian Silivestru

Ideea convocării unei conferinţe general europene pentru securitate a apărut în anii 50, având ca obiectiv asigurarea securităţii printr-o politică de destindere.  Sovieticii doreau încheierea unui Tratat de securitate colectivă numai între statele europene, ceea ce plasa Statele Unite în poziţia  de observator. De aceea, ideea sovietică a fost exclusă de ţările occidentale. Cu toate acestea, România s-a implicat activ în promovarea acestui proiect, care a  presupus promovarea unei viziuni proprii. Îndepărtându-se de poziţia Moscovei,   România a dobândit un imens capital de imagine în relaţiile cu ţările occidentale. România a venit cu propuneri concrete, proprii, care au fost apreciate de către țările participante, îşi aminteşte un membru al delegaţiei române, ambasadorul  Valentin Lipatti.


 ,,Aş spune că prezenţa noastră la Geneva a fost la fel de grea ca și pregătirile de la Dipoli. Şi la fel de importantă, sigur aveam reguli, aveam ordine de zi, aveam o structură organizată, adică structura conferinţei. Dar material lipsea. Deci trebuia să venim cu propunere de fond pentru elaborarea actului final. Şi atunci noi am venit cu mai multe obiective la Geneva. În primul rând, noi am considerat că ideea nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa este de cea mai mare importanţă dintre cele 10 principii care trebuie să guverneze relaţiile între statele participante. Am acordat o prioritate absolută   nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa sub toate formele ei, militară, politică sau economică. Sovieticii acordau întâietate altui principiu: recunoaşterea frontierelor, deci inviolabilitatea frontierelor. Occidentalii acordau o prioritate absolută principiului respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Noi aveam calul ăsta de bătaie: nerecurgerea la forţă. Gândiţi-vă: Conferinţa de la Helsinki a avut loc doar la câţiva ani de la invadarea Ceholovaciei. Or, era foarte important să accepăm în Europa o doctrină de nerecurgere la forţă care să mai şteargă dacă vreţi din tentaţia marilor puteri de a pătrunde pe teritoriul altor state. Şi, de aceea, am prezentat  încă din primele zile ale deschiderii fazei a II-a la Geneva  un document care se chema ,,Măsuri care să facă efectivă nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa.” Document care a fost îndelulg discutat, aproape un an şi jumătate – doi ani, şi care a intrat în actul final, sigur cu unele modificări. (…)

În al doilea rând, ne-am bătut foarte mult pentru problematica militară. Ce fel de conferinţă de securitate era dacă aborda tangenţial problematica militară?  Aici nu am avut prea mari succese pentru că sovieticii şi americanii se puseseră de acord să nu facă din Conferinţa de securitate o conferinţă de dezarmare. Totuşi, am obţinut  câteva măsuri pentru creşterea încrederii: manevre militare, notificarea  manevrelor militare, schimbul de observatori, adică lucruri marginale.

În al treilea rând, ne-am bătut pentru recunoaşterea existenţei unor ţări în curs de dezvoltare în Europa. Ştiţi că pe atunci exista la noi teoria promovată de conducerea de partid şi de stat că România era o ţară socialistă, în curs de dezvoltare, ceea ce ne-a permis să fim membrii la mişcarea Grupului 77, ulterior să fim observatori la Mişcarea de nealiniere. Sovieticii, când auzeau de treaba asta, vedeau roşu în faţă. „Cum să existe o ţară socialistă în curs de dezvoltare? Ţările socialiste sunt cele mai avansate, ţările în curs de dezvoltare sunt cele din lumea a treia.”  Noi am spus că suntem o ţară socialistă în curs de dezvoltare. Şi ne-am bătut pentru treaba asta şi am obţinut în Actul final că și în Europa există ţări în curs de dezvoltare.

            În al patrulea rând, ne-am bătut foarte tare  pentru urmările conferinţei.  Sovieticii, când au văzut ce turnură ia conferinţa, cum reuşiseră occidentalii să bage dimensiunea umană – drepturile omului,  au zis: „o facem, o semnăm, o încheiem şi nu mai vorbim de ea!”  Deci o conferinţă fără urmări. Sovieticii ce urmăreau? Sovieticii urmăreau un certificat de bună purtare. Vroiau legitimarea frontierelor posbelice. Tot ceea ce obţinuseră cu forţa sau fără forţă în Europa în urma războiului Al II-lea Mondial. Ei vroiau recunoașterea frontierelor. Și pe noi ne avantaja  recunoașterea frontierelor, dar nu era obiectivul nostru primordial.  Occidentalii erau mai aproape de noi şi vedeau mai just, ei urmăreau în fond liberalizarea regimurilor comuniste din Europa. Vroiau nişte reuniuni  de elaborare,  se temeau că dacă dau structuri prea complicate îi vor avea pe sovietici şi pe americani deasupra lor. Spuneau: ,,Să vedem….Vom face o primă reuniune la Belgrad, pe urmă vom vedea cum merg lucrurile şi vom lua hotărîri pe parcurs, după perioadă probatorie.” Deci cam îngropau urmările având totuşi buna intenţie de a continua. Noi am înţeles că sovieticii nu mai vroiau de loc, că occidentalii erau încă timizi. Am făcut o muncă de lămurire şi cu americanii şi cu occidentalii. Ca aliați am avut  pe Iugoslavia, pe Finlanda şi pe Cehoslovacia, într-o oarecare măsură.  Ne-am bătut pentru urmările instituţionale ale Conferinţei şi am obţinut capitolul ,,Urmările conferinţei” care reprezentau un cap de pod important. Şi că am avut dreptate. a demonstrat-o viitorul.”

[Interviu realizat de Mariana Conovici, 1995]