„Care cum ne prindea, căuta să ne execute”
23 august 1944: este demis şi arestat mareşalul Antonescu şi guvernul său, România iese din alianţa cu Axa · noaptea: trupele române încetează luptele împotriva Armatei Roşii · 23-31 august: începe războiul nostru antihitlerist · 25-26 august: forţele armate române curăţă Bucureştiul de trupele germane · 26-28 august: armata noastră eliberează şi împrejurimile capitalei · sfârşitul lui august: Ploieşti, Valea Prahovei, Muntenia estică şi sudică, Dobrogea, sunt curăţate de hitlerişti · în urmărirea armatelor germane, ruşii ocupă ţara proclamându-se „eliberatori” · 12 septembrie: se semnează Convenţia de armistiţiu, în condiţiile în care România este practic un stat ocupat de Stalin · 1944-1947 funcţionează Comisia Aliată de Control (Sovietică), organul suprem de ocupaţie.
Despre sacrificiile, eforturile şi succesele războiului antihitlerist al Armatei Române au vorbit nu numai istoricii români şi străini, dar şi unii dintre participanţii direcţi la operaţiunile acestei etape a celui de Al Doilea Război Mondial – etapă negată cu vehemenţă şi îndârjire de propaganda lui Stalin. Iată opiniile a trei ofiţeri, păstrate în Arhiva de istorie orală Radio România.
Ioan Suciu, general
„A treia campanie românească: am declarat şi am susţinut şi am dovedit cu documente că în perioada 24 august – 20 septembrie noi am dus un război naţional, condus de Înaltul Comandament Român. De-abia după 21 septembrie Armata Română intră total în subordinea Comandamentului Sovietic. Până atuncea pe noi ne-a condus Înaltul Comandament Român. Deci, noi am dus un război naţional, un război al nostru. A fost şi-mpotriva ruşilor şi-mpotriva nemţilor, fiindcă care cum ne prindea căuta să ne ia prizonieri sau să ne execute. Asta a fost… Din documentele existente la Marele Stat Major rezultă clar că până în 20 septembrie toate acţiunile au fost conduse de Înaltul Comandament Român.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1995]
Ion Şuţa, general-locotenent
„Generalul Vasiliu Mihai, în timpul războiului, a comandat mari unităţi pe front, dar a fost în acelaşi timp, în 1944, şi şef al Statului Major al Comandamentului Capitalei, după ce generalul Dămăceanu a fost numit subsecretar de stat. În această situaţie pe care a avut-o el ca şef de Stat Major, se pare că a intrat într-un anumit conflict cu trupele sovietice care au intrat în Bucureşti în ‘44 şi care au dorit să ia din depozitele de armament şi muniţii ale armatei române, tot armamentul şi muniţia, la care generalul s-a opus. Această decizie a lui – care a fost o decizie şi patriotică, dar în acelaşi timp şi o decizie realistă, pentru că armata noastră care a plecat la acţiuni militare pe Frontul de Vest avea nevoie de armament şi de muniţie şi nu putea să le dea trupelor sovietice [armamentul şi muniţia] -, deci era logică şi întemeiată decizia lui. Totuşi, el a avut de suferit, pentru că a fost destituit la puţin timp, a fost destituit, arestat şi a făcut mulţi ani de închisoare fără ca să fie [judecat], că nu erau temeiuri legale pe care să fie încriminat propriu-zis, decât numai aprecierea asta că a avut <atitudine ostilă faţă de armata sovietică>”.
[Interviu de Octavian Silivestru, 1998]
Sorin Tulea, inginer de aviaţie şi absolvent al Şcolii de Ofiţeri de Aviaţie (1939), pilot pe Frontul de Est
„După terminarea războiului, în România a urmat o viaţă nesigură, plină de contradicţii, visuri nerealizate, zvonuri, turnătorii, nesiguranţa zilei de mâine şi altele. În aceea epocă românii au avut de suportat cea mai cruntă păcăleală din istoria lor, deoarece au trebuit să trăiască în euforia imprimată de nefasta zi de 23 august 1944 şi anume că vin americanii şi ne scapă şi de ruşi şi de comunişti, euforie creată de reprezentanţii tuturor partidelor politice, co-autoare al faimosului act de capitulare, precum şi de mediile din Palatul Regal.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2000]
