DOCUMENTAR: Înalţarea Domnului (Ziua Eroilor, Ispasul, Joia Iepelor)

Răzvan Moceanu

Joi, 2 iunie, la 40 de zile după Praznicul Învierii Domnului, în cea de-a VI-a săptămână după acest moment, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Înălţarea Domnului, o mare sărbătoare creştină.

În aceeaşi zi, prin hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1999 şi 2001, sărbătoarea Înălţării Domnului a fost consacrată ca Zi a Eroilor şi sărbătoare naţională bisericească, astfel că astăzi, în toate bisericile din ţară şi străinătate se face pomenirea tuturor eroilor români căzuţi de-a lungul veacurilor pe toate câmpurile de luptă pentru credinţă, libertate, dreptate şi pentru apărarea ţării şi întregirea neamului.

În tradiţia populară românească, această zi este numită şi Joia Iepelor sau Ispasul.

* * * * *

Hristos S-a înălţat la cer de pe Muntele Măslinilor, în văzul Apostolilor şi a doi îngeri, care le-au vorbit ucenicilor despre a doua venire a lui Hristos, ca aceştia să nu se lase copleşiţi de durerea despărţirii.

În anul 332 apărea, în lucrarea „Despre sărbătoarea Paştilor”, a lui Eusebiu din Cezareea, prima menţiune a Înălţării Domnului, care era sărbătorită, în acea vreme, simultan cu Rusaliile, la 50 de zile de la Învierea lui Hristos.

Către finalul secolului al IV-lea, sărbătoarea Înălţării s-a despărţit de cea a Pogorârii Sfântului Duh (Rusaliile), fiind prăznuită în a 40-a zi după Înviere.

În secolul al VI-lea, Sfântul Roman Melodul compune Condacul şi Icosul sărbătorii, iar imnografii din secolele următoare – Sfântul Ioan Damaschin şi Sfântul Iosif Imnograful – compun canoanele din slujba Înălţării.

Noul Testament menţionează, despre Înălţarea Domnului, că Domnul nostru Iisus Hristos se afla alături de Apostoli pe care „i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în Templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu”.

Adeseori Dumnezeu le-a vorbit oamenilor din nor, fenomen prin care se manifestă energiile divine, menite să reveleze prezenţa Divinităţii, dar să o şi ascundă.

În cartea Faptele Apostolilor, tot în Sfânta Scriptură, Sfântul Apostol Luca relatează: „Cuvântul cel dintâi l-am făcut o, Teofile, despre toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa, până în ziua în care S-a înălţat la cer, poruncind prin Duhul Sfânt apostolilor pe care i-a ales (…), arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu.(…) pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor. Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată, doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer”. Acest text biblic arată că Înălţarea Domnului a avut loc la 40 de zile de la Înviere şi că doi îngeri s-au arătat Apostolilor vestindu-le cea de a Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos.

Aşadar textele Sfintei Scripturi vorbesc despre Înălţarea Domnului, dovedesc realitatea istorică a acestui eveniment şi ne transmit că aşa cum am crezut în Învierea Domnului, tot aşa trebuie să credem şi în Înălţarea Sa la cer.

Semnificaţia înălţării lui Hristos, pentru slava şi şederea Sa de-a dreapta Tatălui,  este chipul deplinei îndumnezeiri a umanităţii Sale, fiindcă prin toate actele Sale, întrupare, moarte, înviere, El a îndumnezeit firea omenească pe care a asumat-o, iar prin Înălţare se poate spune că a transfigurat-o pe de-a-ntregul. Prin transfigurarea supremă a trupului Său, Hristos poate deveni interior celor care cred în El, iar Înălţarea Domnului înseamnă că El continuă să fie prezent şi lucrător prin Sfântul Duh.

Mai mult, Înălţarea cu trupul la cer este o mărturie a faptului că omul a fost creat pentru veşnicie, căci Fiul nu Se înfăţişează Tatălui numai ca Dumnezeu, ci şi ca Om. Prin Înălţarea Sa, nu arată doar unde trebuie să ajungă omul, ci locuieşte chiar în inima celor care Îl iubesc.

* * * * * *

În ţara noastră, în ziua Înălțării Domnului se serba și Ziua Eroilor, încă din anul 1920, prin Decretul-lege nr. 1693/4 mai 1920.

Mai mult, aşa cum aminteam, în aceeaşi zi, prin hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1999 şi 2001, sărbătoarea Înălţării Domnului a fost consacrată ca Zi a Eroilor şi sărbătoare naţională bisericească, astfel că în această zi, în toate bisericile din ţară şi străinătate se face pomenirea tuturor eroilor români căzuţi de-a lungul veacurilor pe toate câmpurile de luptă pentru credinţă, libertate, dreptate şi pentru apărarea ţării şi întregirea neamului.

În această zi, după Liturghie, sunt oficiate slujbe de pomenire a eroilor neamului românesc în toate catedralele, bisericile, mănăstirile, cimitirele, troițele și monumentele închinate acestora din țară și din străinătate. Apoi, la ora 12:00, în această zi de sărbătoare națională, clopotele tuturor bisericilor ortodoxe din România sunt trase în semn de recunoștință față de eroii care s-au jertfit pentru neam, credință și țară.

* * * * * *

De Înălțarea Domnului, creştinii ortodocşi se salută cu ”Hristos s-a înălţat! – Adevărat s-a înălţat!”. Aşa cum aminteam, din Biblie aflăm că, după Înviere, Iisus Hristos s-a arătat ucenicilor timp de 40 de zile, după care s-a înălţat la cer în prezenţa lor. Deci apostolii au fost martorii acestui eveniment.

Unii teologi afirmă ca salutul din ziua de Înălţare este folosit fie din neştiinţă, fie din exces de evlavie, el nefiind atestat de Biserică. Explicaţia ar sta în faptul că la sărbătoarea Paştelui se foloseşte aserţiunea „Hristos a Înviat!”, la care ni se raspunde cu confirmarea „Adevărat, a Înviat!”, pentru că Învierea nu a avut martori, ea fiind receptată cu îndoieli şi necredinţă. În schimb, susţin aceştia, Înălţarea Domnului a avut martori, a fost o despărţire izvorâtoare de lumină, deoarece ucenicii s-au întors la Ierusalim „cu bucurie mare”, iar din acest motiv în cărţile de slujbă nu există o salutare similară cu aceea de la Sfintele Paşti.

În altă ordine de idei, în popor se mai spune că la Înălţare a mai fost un martor, pe nume Ispas, un cioban care a fost ascuns după pietre şi apoi a povestit ce a văzut. De aceea, Sărbătoarea Înălţării Domnului se mai numeşte şi Ispas. Se spune deci, că Ispas a fost martor la Înălţarea Domnului, alături de cei trei Apostoli, şi pentru că era un om bun şi vesel, oamenii ar încerca în această zi să fie bine dispuşi şi să nu-şi caute motive de supărare.

Alte tradiţii arată că, fiindcă acest eveniment a avut martori, salutul ”Hristos s-a înălţat” şi replica lui se spun doar în ziua Înălţării, deși între credincioși salutul se mai folosește zece zile, până la vecernia din seara dinainte de Cincizecime sau Rusalii. Se mai spune în Biblie că, în acel moment, Hristos şi-a profeţit revenirea şi i-a încredinţat pe apostoli că îl va trimite pe Duhul Sfânt, ceea ce a şi făcut peste zece zile, adică de Rusalii.

Conform tradiţiilor populare, se spune că atunci când Maica Domnului l-a născut pe Hristos, în ieslea grajdului, animalele au luat şi ele parte la eveniment: iar pe cât de cuminţi erau boii şi oile, pe atât de gălăgioşi erau caii. Ca mâhnire că pruncul nu avea linişte, din pricina nechezatului cailor, Maica Domnului le-ar fi spus să nu se sature de mâncare decât o dată în an, la Înălţarea Domnului. Astfel, în ziua în care caii „îşi prăznuiesc” Paştele, pentru un ceas, ei se satură de păscut. De aceea, această tradiţie mai este cunoscută şi ca Joia Iepelor.

Sărbătoarea populară ar proveni din zona Transilvaniei, din Evul Mediu, când sărbătoarea avea loc la date diferite: când ungurii îşi serbau Paştele, românii cereau de la ei caii, ca să-şi lucreze pământul şi invers. Potrivit calculelor calendarului, o dată la 4 sau 7 ani, sărbătoarea Paştelui cădea în aceeaşi zi. De aici a venit şi vorba „la Paștele Cailor”, adică momentul în care caii se odihneau. În cea ce priveşte tradiţiile de Înălţarea Domnului, se spune despre cei care mor în ziua de Ispas că ajung direct în Rai, ba mai mult, se spune că cerurile sunt deschise între sărbătoarea Paștelui și cea a Înălțării.

În mai multe zone ale ţării, de Înăţare, femeile nu împrumută sare şi nu dau foc din casă fiindcă există credinţa că astfel toată casa va vui, iar vacile nu vor mai da lapte.

De asemenea, există şi obiceiul ca oamenii să îşi lege frunze de nuc peste brâu, pentru că se spune că şi Mântuitorul le-ar fi purtat în momentul Înălţării.

În această zi se fac pomeni şi se împarte pentru morţi, mai ales brânză, ceapă verde, pâine caldă şi rachiu, tot aceasta fiind ultima zi în care se pot mânca ouă roşii.

Din bătrâni există tradiţia ca, pentru a avea recoltă bogată, semănătorile să se facă până în ziua de Înălţare.

Tot în această zi se sfinţesc plantele de leac – leuşteanul, paltinul, alunul – îar în unele zone oamenii se bat cu leuştean ca să fie feriţi de boli şi de rele.