„Ei doreau să apară ca eliberatori”
1944-1945: în ţările ocupate de armata sa, Stalin instalează „guverne de uniune” şi lucrează cu „fronturi”, asigurând comuniştilor locali controlul sectoarelor-cheie · comuniştii ajung să controleze întreg aparatul administrativ · în întâlnirile cu conducătorii occidentali la marile conferinţe (la Teheran în 1943, la Ialta şi Potsdam, 1945), Stalin reuşeşte să-şi impună punctele de vedere · Th. Roosevelt speră la început că URSS va respecta regulile de drept internaţional, iar W. Churchill preferă negocierea: pentru apărarea unor ţări, sacrificarea altora monstrului sovietic · sfârşitul anului 1945: Stalin începe să accelereze comunizarea, să radicalizeze procesul de ocupare a zonei sale de influenţă · iunie 1947: americanii, prin generalul Marshall, iniţiază un plan de ajutor financiar pentru ţările europene, în ideea de a limita tentativele expansioniste de la Kremlin · septembrie 1947: Stalin pune bazele unui birou de informaţie comunistă (Kominform) · de acum înainte, potrivit sovieticilor, lumea este împărţită în două tabere: „imperialistă şi antidemocratică” condusă de SUA şi „antiimperialistă şi democratică” condusă de URSS.
Demnitarul comunist Paul Niculescu-Mizil – membru al PCR din 1945 şi propagandist al CC al Partidului Muncitoresc Român, apoi viceprim-ministru al guvernului (1972-1981) ministru al Educației și Învățământului (1972–1976), al Finanțelor Publice (1978–1981) – a acordat în 1997 un interviu istoricului Ioan Scurtu, profesor universitar, pentru Arhiva de istorie orală. Una dintre temele interviului: ocupaţia sovietică în România – un rău acceptat de puterile Occidentale.
„La 23 august [1944] România nu avut o politică externă, cum nu a avut nici o politică internă. Eu cred foarte serios că ce s-a întâmplat în România a fost rezultatul împărţirii la masa verde a sferelor de influenţă, care ne-a dictat şi politica externă. Nu exista posibilitatea altei politici externe decât cea dictată de cei mari. […] La noi, într-un fel, există o mare asemănare cu ceea ce s-a întâmplat în Grecia. Şi la noi forţele interne au dorit un alt curs al dezvoltării istorice, mă refer la forţele interne populare. […]
Eu vă dau unul sau două exemple. Prezenţa trupelor sovietice în România. Este un joc de copii să se spună că prezenţa trupelor sovietice se datorează exclusiv, până în ’58, ruşilor. Nu! Prezenţa trupelor sovietice se datorează unei înţelegeri între Anglia, Statele Unite şi Rusia. […] Dumneata ştii mai bine decât mine, eu ştiu, mă rog, ştiu şi din auzite de atunci, că am trăit lucrurile astea, dar ştiu şi din citite, am citit stenogramele consfătuirilor [premergătoare Tratatului de Pace din 1947]: una din problemele pe care le-a ridicat delegaţia română, nota făcută de delegaţia română a fost cât stau trupele sovietice [la noi] după terminarea războiului. Iar domnul Molotov, care conducea discuţiile, a spus…
<Nu este de actualitate>…
…<E prematur să se discute acest lucru>! Şi domnul Harriman, domnul Clark Kerr, au spus că sunt de acord, nu se poate discuta această chestiune. De ce nu s-a putut discuta?! Am înţeles, ruşii aveau interes ca să aibă trupe pe teritoriile astea. Dar ce interes aveau americanii şi englezii să aibă trupe? Dacă trupele sovietice plecau din Europa, trebuia să plece şi ei de pe unde erau! Asta era împărţirea între ei, făcută după război. […] Deci, noi am fost încorsetaţi prin această acţiune, noi, românii, de acest factor care a fost un factor puternic, decisiv! Nu mai vorbesc de toate angaralele care au fost puse pe capul nostru!…
Domnule, despăgubiri… Ce despăgubiri?! Ţara asta a trebuit să suporte în războiul împotriva Uniunii Sovietice două armate: o armată românească şi o armată germană prezentă aici. După întoarcerea armelor împotriva Germaniei, a trebuit să suportăm iarăşi două armate: armata română, pe frontul de Vest, şi armata sovietică pe teritoriul României. Domnule, de unde au izvorât aceste lucruri?! Dintr-o înţelegere… astea nu puteau să nu influenţeze cursul lucrurilor din România.
De asta am pus întrebarea cu retragerea trupelor sovietice din 1958, pentru că am zis că din 1958 s-a descătuşat politica externă românească.
E adevărat. E adevărat… […]
Acuma… în acelaşi timp, la 23 august sau în efectuarea actului de la 23 august, care a determinat schimbarea hotărâtoare a politicii române şi intrarea României dintr-o alianţă militară în altă alianţă militară, trebuie să spunem că de data asta au existat nişte forţe care nu au existat nici în timpul Dictatului de la Viena, nici în timpul Dictatului de la Moscova, din Basarabia. Adică, acţiunea pe care a făcut-o regele Mihai, Armata Română, sau conducătorii Armatei Române, în complicitate sau cu sprijinul comunist, a fost o atitudine salvatoare pentru noi. Salvatoare, pentru că dacă nu se făcea acest lucru, atuncea se muta războiul – asta nu era o variantă ipotetică.
Ana Pauker, Vasile Luca… eu l-am ascultat personal pe Vasile Luca, în ’46, expunând acest punct de vedere, că nu trebuia făcută insurecţia armată, că trebuiau lăsaţi ruşii ca să treacă ca un tăvălug peste ţara asta şi atunci ne scăpau de toate… De toate colaborările, de luptă politică şi aşa mai departe. Asta era mult mai rău pentru poporul român, pentru ţara noastră! Dar eu îmi permit să spun – şi nu numai eu, ci toţi politologii sau cei care au tratat istoria războiului mondial – asta era rău şi pentru Aliaţi, pentru că războiul avea să se prelungească şi atuncea curgea mai mult sânge. […] Problemele sunt mai multe, dar cea mai evidentă este problema cobeligeranţei, noi am susţinut ideea de cobeligeranţă [a noastră, la încheierea păcii]. Lucrurile au mers până acolo încât cei mari au modificat până şi data intrării [noastre] în război împotriva Germaniei. Dumneata ştii mai bine că în Tratatul de Pace nu este prevăzută data de 23 sau 24 august [1944], când s-au început luptele împotriva nemţilor, ci este prevăzută 12 septembrie!
12 septembrie, încheierea Armistiţiului…
Vasăzică, s-a mers până acolo cu mistificarea realităţilor încât până şi fapte istorice incontestabile… asta convenea şi ruşilor şi asta convenea şi americanilor. Ruşilor de ce le convenea?! Pentru că ei doreau să apară ca eliberatori ai Bucureştiului, ai teritoriului României!”
[interviu realizat de prof. univ. dr. Ioan Scurtu, 1997]