„Nu pot să spun că am rezistat”
1947-1964: în centrele de anchetă sunt folosite ca tehnici de interogatoriu bătaia, tortura fizică şi psihică, izolarea, înfometarea, redactarea unor declaraţii false sau consemnarea unor răspunsuri ireale, date sub constrângere · în urma mai multor şedinţe de anchetă ţinute zile la rând, majoritatea deţinuţilor recunoşteau aproape orice învinuire, doar pentru a fi lăsaţi înapoi în celulă · singurul drept pe care îl aveau anchetaţii erau două ore de somn pe zi · în timpul interogatoriului erau obligaţi să completeze chestionare cu răspunsuri la întrebări despre activitatea lor „duşmănoasă” şi cu nume de persoane care ştiau despre planurile lor · erau puşi, de asemenea, să-şi scrie autobiografia, precizând numele persoanelor pe care le cunoşteau şi apartenenţa politică a acestora.
În 1948 preotul greco-catolic Petru Istrate a fost trimis din partea episcopului Iuliu Hossu în Năsăud pentru a preveni enoriaşii de furtuna ce avea să se abată asupra lor – desfiinţarea ritului şi obligativitatea, pentru toţi credincioşii greco-catolici, de a trece la ortodoxie. După desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, Petru Istrate a rămas învăţător la Jimbor. Aici a participat la organizarea unui grup anticomunist care aduna ţărani şi intelectuali nemulţumiţi de regimul din Republica Populară. Au avut contacte cu alte grupuri anticomuniste, au construit o reţea de sprijinitori, însă nu au rezistat prea mult şi au fost prinşi. Arestat în 1949, părintele Istrate a fost judecat la Cluj, în 15 martie 1950 şi condamnat la 8 ani de detenţie, pedeapsă pe care a făcut-o la Aiud, Canalul Dunăre-Marea Neagră, din nou Aiud şi Baia Sprie.
„Cine a putut să fie erou, a fost erou…”
„În momentul în care aţi fost prins, aţi fost arestat dumneavoastră, Securitatea ştia de ceilalţi oameni din organizaţia dumneavoastră? Sau dumneavoastră aţi fost obligat să-i spuneţi?
Despre o parte ştiau, o parte le-am spus noi. Ce să spun? Nu pot să spun… că am rezistat – asta mărturisesc eu însumi. Cine a putut să fie erou, a fost erou şi cu asta a murit.
Am fost pus într-o celulă singur, trei zile, nu [a fost] nimeni cu mine, nici apă, nici pâine. După trei zile m-au chemat sus şi mi-au spus: <Ce-ai vorbit cu preotul Suciu Ioan? Ce-ai vorbit cu preotul din Manic? Ce-ai vorbit cu cei din Fântânele?> Înseamnă că tot traseul meu după arestare [le-a fost cunoscut]… Prin urmare, Securitatea a fost în cunoştinţă cu cei ce… şi bineînţeles ne-a prins aşa, ca din oală. […] Cum să spun?! Lumea era entuziastă că o să scape de comunişti mai departe şi nu era ceva clandestin şi ceva secret [să vorbim despre asta].”
„Trecea în fiecare zi câte-un mort”
Şi la proces? Cum a decurs procesul?
Lotul nostru a fost compus din 14 persoane. Şeful am fost eu; am fost condamnat la opt ani temniţă grea. Eu, Istrate Petru, temniţă grea. Urma după aceea, Mureşan Ioan şapte ani închisoare corecţională… După aceea, a urmat Dijmărescu Constantin, şeful Secţiei de jandarmi, şase ani, după aceea a urmat notarul Domide, şase ani, a urmat apoi preotul din Manic, Tomiţă Ilie, cinci ani, perceptorul, patru ani, preotul din Manic, un an…[…]
În Dej am stat din mai până în februarie, la închisoarea din Dej; am trecut la Cluj, am stat la Cluj din februarie; în 15 martie am fost condamnaţi de Tribunalul Militar din Cluj, am stat până în mai… Ne-a dus, lotul întreg, la Aiud, toţi aceştia care am fost. În iunie [1950], o mare parte din lotul nostru a plecat la Canal.
Şi dumneavoastră?
Pe noi, nu, nu ne-a trimis, am rămas. Eu şi Mureşan am rămas la Aiud. Am stat la Aiud până în martie 1951, deci 1950-1951. Şi momentele astea [au fost] cele mai grele, de la Aiud, când au murit mulţi, când a fost într-adevăr hecatomba aceasta, a fost… au murit mulţi! Cum eram închis la secţia de jos, trecea [pe acolo] în fiecare zi câte-un mort. Atunci au murit vreo 700… şi era perioada aia de înfometare groaznică, când avitaminoza… din cauza avitaminozei se umflau picioarele, te uitai dacă se umflă picioarele, când se umflau picioarele, după asta în câteva zile erai mort!”
[interviu de Octavian Silivestru, 1997]
