„Am primit ordin să ne ocupăm de dumneata”
1965: venind la putere, Nicolae Ceauşescu se detaşează de regimul lui Gheorghiu Dej, fără a renunţa la sistemul de represiuni, ci reformându-l • principiul se schimbă: nu mai vizează atât pedepsirea unor greşeli faţă de regim, cât preîntâmpinarea lor • represiunea prin supraveghere poliţienească se extinde asupra întregii populaţii, devine exhaustivă şi ostentativă • prin metoda intimidării, se creează o stare de insecuritate a celor urmăriţi • dictatorul Ceauşescu îşi are sprijinul principal în Direcţia Securităţii Statului • poliţia politică devine cel mai important instrument de guvernare • Securitatea foloseşte spitalele psihiatrice ca modalitate de a pedepsi disidenţii şi opozanţii regimului.
Vasile Paraschiv avea toate datele pentru a fi un cetăţean obişnuit al R.P.R./R.S.R., sau chiar un om al sistemului: provenea dintr-o familie de ţărani săraci, se înscrisese în partid din 1946, lucrase la o cooperativă de consum înfiinţată de PCR, iar după ce fusese încorporat în armată intrase la Şcoala de ofiţeri de transmisiuni de la Sibiu (1953). Dar câteva experienţe personale nefericite şi dragostea lui pentru adevăr aveau să facă din Vasile Paraschiv un disident „periculos”, un critic al regimului. Mai întâi, partidul nu l-a lăsat să se căsătorească cu o fată pe care o iubea şi care avea „origine nesănătoasă” şi, pentru că el totuşi a făcut-o, a fost dat afară din armată. Apoi, a încercat să urmeze cursurile Facultăţii de Ştiinţe Juridice din Bucureşti, dar n-a fost admis, locurile fiind rezervate unor ofiţeri de Securitate şi Miliţie. În 1963 a primit o altă lovitură: a fost dat afară din apartamentul său pe care îl vroia un miliţian. Sătul de minciuni şi de şicane, în 1968 şi-a dat demisia din Partidul Comunist al cărui membru fusese 22 de ani. La scurt timp, a început şirul arestărilor sale, al torturilor fizice şi psihice şi poate că Vasile Paraschiv ar fi fost lichidat de Securitate (aşa cum avea să fie inginerul Gheorghe Ursu), dacă Occidentul nu ar fi aflat despre situţia sa…
„Cel mai mare necaz…”
„La 29 iulie ’69 am fost arestat pentru prima dată în viaţa mea, de către organele de Miliţie de la locul de muncă şi din mijlocul colegilor şi dus la Miliţia Municipiului Ploieşti, unde m-au dus în faţa maiorului Şerban, şeful Miliţiei oraşului Ploieşti, şi a doctorului psihiatru Călin Botez. Şi aceştia m-au întrebat ce necazuri, ce probleme grele am avut eu în ultimul timp. <Dar ce, dumneavoastră v-aţi reprofilat, acum aţi devenit casă de binefaceri, vă îngrijiţi de problemele şi necazurile mele?> <Nu, am primit un ordin ca să ne ocupăm de dumneata şi să te ajutăm!> Zic: <Cel mai mare necaz este colegul dumneavoastră care m-a evacuat, a intrat peste mine în apartament, m-a dat pe mine afară, m-a obligat să intru în casa lui şi el s-a instalat în casa mea şi am stat 300 de zile fără adăpost şi am suferit cu familia şi cu copiii! Ăsta este cel mai mare necaz!> <Bine, gata…> Am plecat, am aşteptat într-un birou acolo, singur, pe urmă m-au luat şi printr-un cordon format din ofiţeri şi subofiţeri de miliţie m-au urcat într-o maşină care era plină cu încă vreo 20 sau 30 de oameni şi ne-au dus la spitalul de nebuni Urlaţi, judeţul Prahova.
Deci, ajungând acolo, am văzut unde sunt trimis, cu cine mă compară pe mine autorităţile din Ploieşti. Când ne-au dus la masă, eu am întrebat: <Cine este directorul acestei unităţi?> <Eu sunt contabilul şef şi secretarul organizaţiei de partid>. <Vă rog să anunţaţi conducerea de stat şi de partid a oraşului Ploieşti: din clipa asta eu am declarat greva foamei, pentru că am fost adus aici, în spitalul dumneavoastră fără nici un temei legal. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu a promis poporului român la Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român din aprilie ’68 că de astăzi înainte nu se mai întâmplă ca un ministru, un activist de partid sau un simplu om al muncii care pleacă dimineaţa la lucru să nu fie sigur că se mai întoarce seara acasă! Eu, iată, fără ca să fac nimic, fără să încalc nici o lege, eu am fost arestat şi adus aici. Dacă am încălcat vreo lege, cer să mă judece tribunalul, dar nu să fiu adus aici în instituţia asta de oameni bolnavi mintal!>
Au început să vie ofiţeri de miliţie de la Ploieşti, ofiţeri de Securitate, căpitanul Andrei, care au dus muncă de lămurire cu mine ca să renunţ la acţiunea mea, dar eu am refuzat tot timpul. […] <Eu nu încetez greva foamei! Spuneţi că luni [îmi daţi drumul], luni, atunci, când o să fiu eliberat, atunci am încetat greva foamei!> Şi s-au ţinut de cuvânt şi în cinci zile am fost eliberat. Şi după asta mi-am reluat activitatea profesională [de tehnician în telecomunicaţii, la Ploieşti] şi odată cu activitatea profesională şi activitatea politică.”
A doua arestare
„Sub influenţa evenimentelor din Polonia [a mişcării dizidente din 1968], Nicolae Ceauşescu a promis că în luna aprilie anul acela [1971] se va ţine un congres al sindicatelor şi se va liberaliza într-o anumită măsură – nu în totalitate – viaţa sindicală din ţara noastră. Profitând de această declaraţie şi de ţinerea congresului în aprilie, eu am scris o scrisoare la Comitetul Central şi la UGSR, pe ziua de 3 martie ’71, în care am spus, printre altele, că dacă partidul intenţionează în mod sincer să facă o adevărată liberalizare a vieţii sindicale din ţara noastră, să pună în discuţia Congresului Sindicatelor din luna aprilie următoarele 11 propuneri şi congresul să le aprobe. Răspunsul a fost o nouă arestare şi internare a mea într-un alt spital de nebuni, aşa mi-a răspuns atunci.”
„A început să mă lovească cu pumnii”
„După ce l-am vizitat pe Paul Goma, la 4 aprilie 1977, am fost arestat din casa lui de către miliţianul în uniformă, m-au dus la sediul Miliţiei din Bucureşti, cartierul Drumul Taberei, acolo mi s-a cerut să dau o declaraţie în care să arăt că retractez semnătura pusă pe scrisoarea scriitorului Paul Goma, trimisă Conferinţei post-Helsinki de la Belgrad. Mi-au pus coala de hârtie pe masă şi cu stiloul. Şi le-am aruncat jos, de pe birou. Atunci, ofiţerul de Securitate care mă ancheta s-a ridicat în picioare, a venit la mine, mi-a dat o palmă şi a ieşit afară. Eu am rămas singur circa 5 minute, după care el a revenit, şi-a ocupat locul pe scaun şi a mai aşteptat încă vreo 5 minute, el pe scaun şi eu în picioare într-un colţ al camerei.
Şi, în timpul ăsta, a venit un alt ofiţer de Securitate sau de Miliţie, era în civil, s-a uitat fix în ochii mei şi eu m-am uitat tot fix în ochii lui şi, ca din senin, a început să mă lovească cu pumnii în stomac şi la faţă, până când am căzut jos. Şi a continuat şi m-a lovit, că la un moment dat eu nu am mai ştiut nimic, mi-a pierdut cunoştinţa şi – nu ştiu după câte minute, cât o fi durat starea asta de inconştienţă a mea – m-am trezit şi când am deschis ochii am văzut un miliţian stând pe scaun care mă supraveghea. M-am uitat în jurul meu, nu vedeam nimic, decât pe acest miliţian. Şi pe ăsta l-am întrebat: <Unde sunt eu aici?> Şi el mi-a răspuns: <La Miliţia din Drumul Taberei> şi eu tot nu înţelegeam nimic. <Dar de ce am ajuns eu aici?!>… Au mai durat, poate, 2-3 minute până când s-a restabilit un contact electric şi memoria a început să-mi funcţioneze normal. Mi-am adus aminte cum am fost luat, a înfipt mâna în mine miliţianul, m-a scos afară numai în lovituri de pumni şi de picioare, m-a dus, m-a băgat într-o maşină şi m-au dus la Miliţia din Bucureşti, cartierul Drumul Taberei. Aici, după ce mi-am revenit, după ora 12-1-2 noaptea, m-au urcat într-o maşină şi m-au dus la Securitatea din Ploieşti.”
„Am văzut iadul de pe pământ!”
„De la Securitatea din Ploieşti, a doua zi dimineaţă, cu o dubă şi cu doi miliţieni în uniformă, m-au dus la spitalul Săpoca, judeţul Buzău, unde m-au dat în primire directorului acestui spital, doctor Anton Nicolau care, fără să mă întrebe şi pe mine ce s-a întâmplat, de ce am fost adus aici, ce am făcut, a dat ordin să fiu internat la 2, 2 fiind o secţie de bolnavi cronici mintal, incurabili, violenţi şi periculoşi. Aici, în această Secţie 2, eu am văzut iadul pe pământ! Dacă la Miliţia din Bucureşti, cartierul Drumul Taberei, am văzut moartea cu ochii, în mâinile ofiţerilor de Securitate, aici, la spitalul Săpoca, judeţul Buzău, am văzut iadul de pe pământ!
Am cerut, pe parcurs, audienţă la directorul spitalului, doctorul Anton Nicolau – care, după Revoluţie, a devenit deputat în Parlamentul României! – şi mi-a aprobat, m-a primit în audienţă. I-am explicat: <Domnule doctor, vreau să vă spun motivele pentru care am fost adus aici, la dumneavoastră.> Şi i-am povestit […] şi că m-au bătut până mi-am pierdut cunoştinţa. Şi el zice: <Asta nu trebuiau să o facă…> <Păi, ei nu trebuiau să facă nimic, dar totuşi fac, domnule doctor! Ăsta este motivul pentru care am fost eu adus la dumneavoastră. Eu înţeleg situaţia în care sunteţi, între ciocan şi nicovală, şi de aceea eu nu vă cer decât un lucru care depinde de dumneavoastră, un lucru simplu: să daţi dispoziţie la asistentele medicale să nu mă mai oblige să iau tratament medical obligatoriu>. Şi când i-am spus lucrul ăsta doctorului Anton Nicolau, a dat din cap şi a făcut un semn ca şi cum eu i-aş fi cerut să îmi dea mie luna de pe cer. <Asta nu se poate!> […]
Acolo erau bolnavii violenţi, periculoşii, oameni incurabili, femei, bărbaţi, trăiau în comun, cu părul despletit, cu bluzele rupte, cu sânii afară, mergeau şi unele cântau cântece de dor şi de jale, altele plângeau în acelaşi timp, unii bărbaţi cu fel şi fel de haine îmbrăcaţi îşi imaginau că sunt mari comandanţi de oşti sau şefi de state, îşi comandau pas de defilare singuri. Şi unii plângeau, alţii jeleau, alţii… era ceva infernal! Numai eu şedeam într-un colţ, în vârful patului şi cu genunchii strânşi în braţe şi priveam fără să vreau tot spectacolul din salonul acela. Şi asta m-a impresionat foarte mult! M-a impresionat foarte mult cum instructorii… Veneau unii bolnavi, veneau şi peste mine, [spunând] că <ăla este patul lui>… veneau, şi dădea instructorul cu biciul ăla de curea în el şi el nu zicea <Aoleu, mă doare>, nu zicea nimic!”
[interviu de Lavinia Ivaşcu, 2002]
