Nemții ne atacau, rușii ne luau prizonieri (Xlll)

“Un rus s-a repezit și mi-a smuls ceasul”

de Octavian Silivestru

“Un rus s-a repezit și mi-a smuls ceasul.” Așa ceva era  de neînchipuit pe vremea când trupe germane  staționau în România. Nemții veniseră în România ca aliați împotriva unui dușman comun – bolșevismul, pe când Armata Roșie a intrat ca stat învingător în România. Militarii ruși s-au comportat ca trupe de ocupație săvârșind numeroase abuzuri împotriva populației civile, care nu au fost pedepsite sau descurajate de ofițerii sovietici. România a fost prima țară capitalistă în care soldații ruși au intrat și au fost uimiți de varitatea de bunuri pe care le-au găsit, atât în magazine, cât și la populația civilă. Soldații sovietici au jefuit orice le-a ieșit în cale  – mai ales bunuri care nu existau în societatea comunistă: mâncare, bautură, haine, aparate de radio, dar, mai ales, ceasuri si automobile. Soldații sovietici făcuseră o adevarată fixație pentru ceasuri, încercând să ia cât mai multe, atât pentru ei, cât  și pentru familia rămasă acasă. Ceasul! Ce cadou mai frumos să  aduci familiei la întoarcerea de pe front decât un ceas care ticâie și arată ora exactă? Și care nu exista în URSS.   Au fost jefuiți  civili,  militari – oricine avea ceva care le atrăgea atenția – își aduce aminte Ion Banu, subofițer de jandarmi.

            „Instrucția germană era extraordinar de bună. Între nemți şi mulţi ofiţeri    de-ai noştri se închegase o prietenie. Mulți ofiţeri români cunoşteau limba germanã. Am avut  şi un farmacist neamţ, care cunoştea foarte bine limba românã. Ne înţelegeam foarte bine. Pentru că erau chiar – de ce sã nu recunosc? – un model de disciplinã şi curãţenie.Instrucţia militarã de tip german era durã, dar necesarã! Suportabilã, cu o singurã condiţie:  întreţinerea ostaşului român să fie la nivelul ostaşului german:  dimineaţa sã-i dea o omletã, sã-i dea o ciocolatã, sã fie îngrijit, sã fie tratat ca lumea! La noi  mâncarea era sãracã. Noi am avut perioade când din varzã şi fasole n-am ieşit! D’apoi sã te mai gândeşti sã mai ai o ciocolatã, o omletã, cum vedeam la ei! În vara anului 1944 am fost mutați la Batalionul Special de Pazã a Capitalei și cantonați în  comuna Vârteju. Lângã noi  erau corturile  nemţilor. Și cu invidie îi vedeam cât de îngrijiţi erau, ce mâncau şi cum se tratau ei! În plus ei erau mult mai informaţi decât noi despre ceea ce se întâmplã pe front. Era și curățenie.  Nemţii veniseră cu D.T.T.-ul şi fãceau deratizarea. Ne luau hainele, ni le bãgau la etuvã la dezinfectat! (…)  Germanii erau disciplinaţi, curaţi!… Niciodatã n-am vãzut un ostaş neamţ care sã nu fie bãrbierit în fiecare zi, dacã nu, la douã zile. Erau un model pentru noi, prin disciplinã. Eu aşa am apreciat şi pãstrez şi azi aceastã impresie.  Erau  extraordinar de disciplinaţi. În comparație cu sovieticii …. i-am văzut când  au traversat Capitala ….. Ostaşii sovietici… şi o spun cu toatã rãspunderea!… când au intrat în Capitalã, erau, faţã de nemţi, hidoşi! Erau urâţi… erau nespãlaţi… Ofiţerii erau mai îngrijiţi, mai stilaţi. Dar ostaşii erau sub orice criticã. În pufaicele alea, erau oribili! Când rușii s-au întors din Germania erau foarte bine îmbrãcaţi! Numai cã tot jegoşi erau! Aveau haine noi, dar tot nespãlaţi erau. Cu excepţia ofiţerilor, pe care i-am vãzut mai curãţei. Nu vã mai spun, când s-au întors din Germania, era atât de ridicol! Toţi aveau câte douã-trei ceasuri la mânã. Ba am vãzut – fãrã sã exagerez  – am vãzut un rus cu un ceas de masã atârnat de gât! Sã vã mai spun şi o întâmplare care s-a petrecut cu mine. Eram la un debit de tutun pe  Șerban-Vodã. Doream sã iau un plic, ca sã scriu la pãrinţi. Asta era în 1945-1946, când se întorceau ei victorioşi din Germania. Aveam un ceas foarte frumos, pe care îl primisem cadou. Pe stradă trecea o coloanã de cazaci, cu nişte cai extraordinari de grei şi solizi. Ei  mergeau spre Germania. Se schimbau şi ei între ei: unii veneau, alţii plecau… Și  un rus cã vine lângã mine. Mi-a vãzut ceasul şi mi-a spus sã i-l dau: „Davai, davai!” Bãi, frate! Aveam şi eu pistol! Îi zic: „Este al meu!” S-a repezit şi mi l-a smuls! Avea un pistol mitralierã… o balalaicã, cum îi spuneam noi! I l-am dat! Am rãmas fãrã ceas”.

[Interviu realizat de Emilian Blînda, 1995]