DEUTSCHE WELLE, 2 septembrie 2022 – De peste trei decenii partidele, fără excepție, au făcut din replica „Lasă-i să moară proști“ o cutumă abominabilă în relația cu alegătorii.
De la „Nu ne vindem țara“ din primul apostolat al lui Ion Iliescu la lozincile patriotarde ale lui CV Tudor de genul „Suntem iarăși ce-am fost și mai mult decât atât“ până la „În tăcerea asta (politică) asurzitoare noi țipăm“, discursul populist-patriotard agresiv al politicienilor nu a încetat să exploateze potențialul uriaș de ignoranță al maselor turmentate.
„România este campioana populismului în Europa, cu 57% din public favorabil populismului și doar 12% non-populist“, se arată într-un studiu realizat și prezentat la Harvard de Dan Sultănescu, doctor în comunicare, analist politic și director de cercetare în cadrul Centrului pentru promovarea participării și democrației – SNSPA. Potrivit aceleiași surse, acest tip de public se regăsește la votanții tuturor partidelor, în proporții diferite.
Populismul imperativ din România profundă de azi își are rădăcinile în comunismul utopic, mai ales din primele decenii, când pleava societății a fost adusă la putere în timp ce elitele au fost condamnate la ani grei de închisoare. Zeci de mii de intelectuali, oameni politici ori slujitori ai Bisericii au murit în închisorile comuniste. Decapitarea valorilor, sarcina odioasă a partidului unic și a Securității, a fost îndeplinită. Societatea în care elitele au dat tonul ideilor și comandamentelor progresiste nu și-a mai revenit niciodată, pentru că epigonii intelectuali și politici de după decembrie însângerat au ocupat scena care ar fi trebuit să fie destinată progresului real, iar dihonia dintre grupuri și grupuscule a devenit literă de lege.
Populismul și securismul, mână-n mână
Elitele politice care nu au mai apucat să iasă pe porțile închisorilor comuniste sau cele care au supraviețuit comunismului nu au fost în realitate un model pentru majoritatea covârșitoare a celor care au clamat reinventarea partidelor istorice. Epigonii lui Iuliu Maniu sau ai Brătienilor nu au făcut decât să semneze procese-verbale mincinoase de predare-primire a valorilor țărăniștilor ori ale liberalilor. De aici până la infiltrarea securiștilor în partidele istorice nu a mai fost decât un pas.
Președintele PNȚ-CD Corneliu Coposu a fost printre puținii oameni politici de anvergură care au impus moralitatea și patriotismul în politică mai presus de orice și căruia i s-a datorat, post-mortem, victoria în alegerile din 1996 a Convenției Democrate și a lui Emil Constantinescu. Până în ultimul ceas, președintele țărăniștilor a fost un adversar al populismului și al patriotismului sforăitor, ingredientele nelipsite, într-o măsură mai mică sau mai mare, din discursurile tuturor partidelor. Am putea spune că trăim o colectivizare a acestor maladii cronice în rândul întregii clase politice.
Iată cum definea domnul Corneliu Coposu patriotismul: „Găsesc că afişarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru ţară, un om care este decis ca în interesul ţării să-şi sacrifice propria existenţă nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta“.
Liderul țărănist care a rezistat 17 ani în închisorile comuniste a fost conștient încă de la reintrarea în legalitate a PNȚ de faptul că partidul lui Maniu este principala țintă a foștilor securiști rebotezați după decembrie ’89. A fost motivul pentru care s-a înconjurat de frații de suferință care au trecut și ei prin temnițele comuniste. Nu a avut încredere în integritatea tinerilor, atitudine care avea să fie confirmată, din păcate prea târziu pentru el, odată cu numirea lui Victor Ciorbea în funcția de premier de către președintele Emil Constantinescu.
Atunci s-au deschis larg porțile de intrare în partid pentru foștii securiști. Populismul securistic a prins aripi și a continuat să sape la temelia partidului și în prim-ministeriatul lui Radu Vasile, pentru ca la alegerile din 2000 Partidul Național Țărănesc să nu mai intre în Parlament.
În patru ani de guvernare partidul lui Corneliu Coposu a fost spulberat de pe scena politică. A devenit un partid de buzunar, în fruntea căruia s-au perindat personaje dubioase, precum Andrei Marga, Victor Ciorbea, Marian Petre Miluț. Ultimul de pe listă este Aurelian Pavelescu, cel care conduce partidul din 2011 și care a făcut de-a lungul timpului mai multe alianțe contra naturii, inclusiv cu PSD. În mai anul acesta, Pavelescu a anunțat că pregătește o alianță politică cu Alianța pentru Patrie (APP), partidul nou înființat al fostului pușcăriaș Liviu Dragnea.
Se cuvine să tragem câteva concluzii la epopeea postdecembristă a populismului și naționalismului agresiv:
Dacă emanatul Iliescu nu ar fi existat, atunci ar fi fost inventat.
Dacă tribunul CV Tudor nu ar fi existat, atunci ar fi fost inventat.
Dacă Șoșoacă și George Simion nu ar fi existat, atunci corifeii de azi ai naționalismului agresiv ar fi fost inventați.
Aceasta e realitatea a peste trei decenii în care partidele, fără excepție, au făcut din replica „Lasă-i să moară proști“ din filmul lui Lucian Pintilie „De ce bat clopotele, Mitică“ o cutumă abominabilă în relația cu alegătorii ignoranți care nu au fost niciodată priviți altfel decât ca niște ștampile de vot.
Autor George Arun
