Istoria leului românesc începe în secolul al XVII-lea.
Într-o zi de 16 septembrie, anul 1835, domnitorul de atunci al Munteniei, Alexandru Ghica, a oficializat leul ca monedă a Principatului său. În acea vreme, Principatele Române erau încă separate.
Context:
În Muntenia circulau mai multe monede străine, dar, dintre toate, cel mai folosit era talerul olandez (sau loventhaler). Era o monedă frumoasă, cu un leu rampant pe avers, de unde şi-a primit şi numele taler-leu. Era o monedă populară în această parte a Europei și concura paraua otomană. De altfel, şi albanezii şi bulgarii şi-au numit moneda naţională, în funcţiune şi astăzi, după talerul-leu al olandezilor.
Moneda naţională a vecinilor noştri din sud de Dunăre este leva, care în traducere înseamnă tot “leu”, ceea ce poate fi un argument că are aceeași origine cu a leului românesc. Unii cercetători afirmă că de la löwenthaler, pronunțat daler, ar veni și denumirea monedei SUA, dolar.
Pe fundalul absenței unor legi monetare ale vremii, la noi se foloseau mai multe tipuri de valută străină. Prin Regulamentele Organice din 1831 şi 1832 s-a hotărât utilizarea unui număr restrâns de monede, printre ele și cea austriacă, numită zwanziger. Era cunoscută drept ”sfanţul de argint”, sau mai simplu, şfanţ. De aici expresia din popor: “nu am nici un şfanţ”.
O altă monedă era paraua otomană. Și aici lingviștii cercetători atașează sintagma ”nu face două parale”, cu explicația că moneda avea o valoare redusă și era confecționată din material prost, astfel că o folosire intensă o tocea și monedele chiar se lipeau unele de altele.
Leul devine monedă a Țării Românești
Pe 16 septembrie 1835, leul este oficializat când domnul Țării Românești, Alexandru Ghica, îl instituie ca monedă a țării. Leul, unitate teoretică de cont, era echivalentul a 60 de parale, iar taxele, impozitele, tranzacțiile se calculau în lei, dar se plateau încă în monede străine. Și în Moldova, domnitorul Mihail Sturdza, ar fi dorit în 1835 să bată monedă, dar Imperiul Otoman s-ar fi opus ca un stat vasal să facă pași spre independență, având propria monedă.
După unirea Principatelor, Alexandru Ioan Cuza a încercat crearea unei monede naţionale, pe care ar fi urmat să o denumească ”roman” sau ”romanat. Un ”roman” ar fi cântărit 5 grame de argint şi ar fi fost împărţit în 100 de „sutimi”, ca monedă divizionară. Ion Heliade Rădulescu a propus numele de „romanat”, după modelul bizantin. Proiectul nu a putut fi realizat, pentru că Înalta Poartă s-a opus. La 1860, s-a bătut totuşi o monedă de bronz de 5 parale, dar aceasta nu a circulat. În 1864 s-au bătut iar câteva monede de probă. Este vorba de piesele de „5 sutimi”, care aveau pe avers efigia domnului şi inscripţia „Alecsandru Ioan I”. Ele nu au fost puse în circulaţie niciodată. O astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti.
După abdicarea lui Cuza, Carol I, la mai puţin de un an de la urcarea pe tron, în 1867, stabileşte moneda naţională cu numele leu, ca o monedă bimetalică, având etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur şi având ca subdiviziune banul, în număr de 100. Primele monede româneşti emise au fost cele divizionare din bronz, de 1 ban, 2 bani, 5 bani şi 10 bani, bătute la Londra.
La 3 martie 1870, se înființează la București Monetaria Statului, care bate, în același an, moneda de argint de un leu și pe cea de aur de 20 lei. Punând în circulație acești bani, Guvernul român ignoră pretenția Înaltei Porți, care se referea la existența pe monede a unui însemn al suveranitătii turcești. În anii următori, sistemul monetar romanesc se completează cu piesa de argint de 50 de bani și cele de 2 și, respectiv, 5 lei. Tirajul initial a fost de doar 200 de piese, câteva zeci fiind zidite la temelia castelului Peleş, iar altele – dăruite parlamentarilor, miniştrilor, unor diplomaţi străini, guvernului turc, familiei Hohenzollern de Sigmaringen şi unor capete încoronate din Europa.
Primele bancnote româneşti au fost biletele ipotecare din 1877, menite să susțină România în Războiul de independenţă faţă de Imperiul otoman. După război, România devine regat, iar în 1880 este înfiinţată şi Banca Naţională a României, singura abilitată în emiterea monedei, de metal sau hârtie. De-a lungul timpului şi a zbuciumatei istorii, mai ales a secolului XX, leul românesc a cunoscut tot felul de schimbări, denominări şi evoluţii, inclusiv în forma preferată de numismaţi.
Cel mai puternic leu din istoria României ar fi fost cel din 1867, când cu un leu se puteau cumpăra zece pâini. Un litru de vin costa 0,40 lei, kilogramul de carne costa 0,34 lei, iar kilogramul de cartofi era 0,05 lei. (Autor : Alexandru Balaci)
Bibliografie:
https://historia.ro/sectiune/calendar/calendar-16-septembrie-1836-domnul-alexandru-567348.html
Consultare directă cu prof. dr. Mihaela Simion – Muzeul Național de Istorie a României
Banca Națională, documente publice despre istoria leului românesc, www.bnr.ro
https://ro.wikipedia.org/wiki/Leu_ro
RADOR – 16 septembrie
